ARTA FOTOGRAFICA

Modul prioritate de diafragmă (A sau Av)

2012-01-27T19:01:00.004+02:00

Astăzi, vom examina împreună unul dintre modurile de fotografiere pe care îl regăsim la marea majoritate a aparatelor digitale: modul A sau Av – modul prioritate de diafragmă.

Acest mod vă va ajuta să vă îndepărtaţi, încet, dar sigur, de setările automate ale camerei voastre.

De fiecare dată când utilizaţi modurile automate ale aparatului vostru, lăsaţi camera să decidă parametrii pentru o fotografie reuşită. Nu e nimic în neregulă cu aceasta, doar că, în anumite momente, aşa numita fotografie reuşită pe care aparatul vostru o creează nu este ceea ce doriţi. Ca să puteţi schimba acest lucru, trebuie să aveţi control asupra acestor parametrii.

Aici vă ajută modul prioritate de diafragmă (A sau Av).

Mai întâi, să vedem, în cel mai simplu mod cu putinţă, ce este diafragma. Dacă vă uitaţi cu atenţie în interiorul obiectivului vostru, puteţi vedea un orificiu. Acest orificiu poate fi micşorat sau mărit, lucru ce se realizează cu ajutorul diafragmei. Deschiderea diafragmei este măsurată cu ajutorul indicelui f. Atenţie! De regulă, acest număr cauzează confuzie în rândul fotografilor aflaţi la început de drum. Cu cât indicele f este mai mic (f număr mic – de exemplu, f/1.4) cu atât deschiderea diafragmei este mai mare, deci, mai multă lumină pătrunde în obiectiv. Şi viceversa: f/22 înseamnă o deschidere mică a diafragmei, deci, mai puţină lumină pătrunde în obiectiv. Pentru detalii tehnice despre diafragmă, click aici.

Aşadar, primul pas este să fixaţi modul prioritate de diafragmă A sau Av pe discul de selecţie al aparatului vostru. În acest mod, veţi controla deschiderea diafragmei, în timp ce aparatul va alege timpul de expunere optim.

Cu ce vă ajută modul prioritate de diafragmă? Acesta are un rol hotărâtor asupra profunzimei de câmp.

Profunzimea de camp poate fi definita ca zona dinaintea si din spatele planului pentru care s-a facut focusul, zona in cuprinsul careia toate obiectele sunt reprezentate clar in fotografie. (mai multe detalii despre profunzimea de camp puteţi găsi aici)

Cu cât deschiderea diafragmei este mai mare (f număr mic), cu atât mai şters este fundalul din jurul subiectului. De regulă, deschiderea mare a diafragmei este folosită în fotografia de portret, pentru a estompa fundalul din spatele şi din jurul subiectului. În schimb, dacă folosiţi o deschidere mare a diafragmei în fotografierea unui peisaj, atunci, veţi obţine o fotografie în care obiectele din apropiere sunt clare, iar cele din plan îndepărtat sunt estompate. Or, nu este ceea ce ne dorim. Pentru peisaj, se va folosi o deschidere a diafragmei mică (f număr mare), pentru ca profunzimea de câmp să fie cât mai clară şi toate obiectele din cadru să poată fi vizibile. Însă, cu cât măriţi indicele f/, mai exact, cu cât închideţi diafragma, cu atât timpul de expunere va fi mai lent. Acest factor se poate traduce în fotografie prin imagini mişcate, dacă realizaţi cadrul „din mână”, fără să folosiţi un trepied. Deci, atenţie la alegerea indicelui f/ pentru a nu obliga aparatul să vă calculeze un timp de expunere prea lent (ca exemplu, la o deschidere a diafragmei f/22, timpul poate fi de 1/5 secunde).

Utilizarea creativă a spaţiului negativ

2011-11-20T14:55:00.001+02:00

Spaţiul negativ este zona dintre şi din jurul subiectului unei fotografii. Se foloseşte pentru a da valoare formelor şi dimensiunilor subiectului şi pentru a produce imagini cât mai bine compuse. Numit şi spaţiul alb, spaţiul negativ este un concept ce este folosit în artă, în design, arhitectură, sculptură. Este extrem de util în fotografie, putând transforma un cadru obişnuit într-unul remarcabil.

Din păcate, acest lucru este folosit şi înţeles de foarte puţini fotografi, dar, cu puţină practică, spaţiul negativ vă poate ajuta să priviţi fotografiile voastre într-un mod nou, transformând compoziţia cadrului şi producând rezultate impresionante.

Prin urmare, spaţiul negativ este zona ce înconjoară subiectul fotografiei voastre, subiect ce se poate numi spaţiu pozitiv. Deşi pare abstractă, această definiţie subliniaza ideea că spaţiul negativ pune accentul pe obiectul principal dintr-o fotografie, facând ca ochii privitorului să alunece spre acesta. Mai precis, lasă privitorul să-şi odihnească ochii înainte de a observa subiectul din cadrul vostru, pregătindu-l pentru o cât mai bună înţelegere a compoziţiei fotografiei. Atunci când este utilizat în mod corespunzător, spaţiul negativ oferă un echilibru natural împotriva spaţiului pozitiv din cadru. Obţinerea acestui echilibru poate fi destul de dificilă, dar este ceva ce veţi obţine cu puţin timp şi multă practică.

Cheia este să ignoraţi obiectele dintr-un cadru ce urmează a fi fotografiat şi să vă concentraţi asupra breşelor dintre şi din jurul subiectului. Asta vă va forţa să acordaţi mai multă atenţie compoziţiei şi să vedeţi mai exact formele şi mărimile. Astfel, când încadraţi fotografia, ajustaţi compoziţia, astfel încât spaţiul negativ şi cel pozitiv din cadru să fie bine echilibrate. Fiţi generoşi cu cantitatea de spaţiu gol lăsat şi nu vă simţiţi obligat de a înghesui câte ceva interesant în fiecare centimetru pătrat al cadrului.

Odată ce veţi reuşi să stăpâniţi utilizarea eficientă a spaţiului negativ, veţi descoperi cât de mult acesta poate să facă diferenţa dintre un cadru normal şi unul remarcabil.

Ce este histograma?

2011-01-20T20:48:00.002+02:00

Histograma este un grafic ce arată numărul de pixeli la fiecare nivel de luminozitate dintr-un cadru, cu pixelii cei mai întunecaţi în partea stângă şi cu cei mai luminoşi în partea dreaptă. Numărul de pixeli din cadrul respectiv este reprezentat pe înălţimea barei verticale. Cu cât bara este mai înaltă, cu atât mai mulţi pixeli sunt în nivelul de luminozitate. Cu alte cuvinte, histograma reprezintă intensitatea luminozităţii pe orizontală şi cantitatea acesteia pe verticală.

În fotografia digitală, histograma este un instrument foarte important. Pentru cei ce încă nu folosesc această opţiune, vă recomandăm să consultaţi manualul de utilizare al aparatului vostru de fotografiat şi de a activa afişarea histogramei odată cu fiecare cadru realizat.

De asemenea, histograma poate fi observată şi încărcând fotografia în Adobe Photoshop: Windows – Histogram sau Image – Histogram.

Histograma diferă de la cadru la cadru. Nu se poate spune cu certitudine care histogramă este perfectă, dar, analizând aspectul curbei, se poate determina amploarea detaliilor în umbre (în partea stângă a graficului), la nivelul gri-mijlociu (în mijloc) şi în lumini (în partea dreaptă). Mai precis, dacă liniile histogramei se aglomerează în partea stângă a graficului, atunci, aceasta înseamnă că fotografia este subexpusă (întunecată), aşa cum vedem în prima imagine. Dacă graficul este aglomerat în partea dreaptă, atunci, cadrul este supraexpus (prea luminos), aşa cum se vede în imaginea a doua.

Aşadar, având activă opţiunea de afişare a histogramei odată cu vizionarea fotografiei pe display, este simplu să observaţi dacă fotografia pe care aţi realizat-o este subexpusă sau supraexpusă. De asemenea, aparatele foto DSLR au opţiunea de a vă semnala aceasta şi printr-o licărire a zonelor incorect expuse (vezi imaginea a treia).

Dinamismul liniilor dintr-un cadru

2011-01-05T18:08:00.003+02:00

Aşa cum menţionam într-un articol anterior, liniile dintr-un cadru au o importanţă deosebită. În acest articol, vă propun să urmărim împreună, luând ca exemplu una dintre cele mai votate fotografii pe care le-am realizat, ce anume face acest cadru plăcut privitorului.

Privind cu atenţie, veţi observa că fotografia este alcătuită din linii şi curbe, care ghidează privitorul către subiect. Poziţia de fotografiere, înaltă, accentuează linia principală. Textura zidului din stânga (1) funcţionează ca prim-plan, forţând privitorul să urmeze linia acestuia. Mozaicul din dreapta, alcătuit din curbe, alunecă privirea către subiect (2). Cadrul are două culori şi contraste clare - oceanul (3) şi mozaicul (4), ce cuprind subiectul.

Nu uitaţi: dacă aţi identificat liniile cadrului, poziţionaţi-le corect, pentru a sublinia ceea ce doriţi să arătaţi în fotografia voastră.

Expunere bună?

2010-12-04T14:20:00.011+02:00

Ce înseamnă o expunere bună? Mai întâi, trebuie să luăm în calcul că subiectul pe care urmează să-l fotografiaţi trebuie să aibă o varietate de tonuri (să nu fie, de exemplu, o pisică neagră într-o grămadă de cărbune sau o sticlă de lapte în zăpadă). În aceste condiţii, din punct de vedere tehnic, o expunere bună este aceea ce arată clar detaliile din cea mai întunecată umbră şi detaliile din cea mai luminată zonă a cadrului. Bineînţeles, o expunere tehnic corectă nu este obligatoriu să fie ceea ce vă doriţi de la o fotografie, dar, poate fi un punct de plecare.

Din punct de vedere subiectiv, o bună expunere este ceea ce simte fotograful şi arată bine în imagine. Este ceea ce slujeşte scopului vostru şi îşi face treaba, atingând emoţional privitorul. Textual, alegerea unei expuneri corecte în fotografie se traduce prin abilitatea fotografului de a fi sigur că senzorul aparatului primeşte cantitatea corectă de lumină. În practică însă, este mult mai mult decât atât. Expunerea poate fi folosită pentru a pune accentul pe subiect, lăsând alte părţi ale fotografiei întunecate sau luminate. Controlul asupra expunerii este cheia pentru obţinerea unui calităţi tonale în fotografia voastră.

Factori care determină expunerea

Principalii factori care trebuie luaţi în considerare atunci când se doreşte o expunere optimă sunt:

Lumina. Intensitatea şi distanţa sursei de lumină, incluzând aici pierderile de lumină cauzate de difuzie, de condiţiile atmosferice etc.
Proprietăţile subiectului. Cât de mult subiectul reflectă lumina – tonul, culoarea, suprafaţa.

Expunerea este, astfel, dată de combinaţia dintre:

Intensitate: deschiderea diafragmei. Reţineţi că aceasta va afecta profunzimea câmpului vizual.
Timpul de expunere: viteza obturatorului. Aceasta influenţează modalitatea în care orice mişcare a subiectului sau a aparatului va fi reprodusă în cadru.

Expunerea este, deci, rezultatul combinaţiei dintre valorile diafragmei şi ale obturatorului. Stabilirea expunerii înseamnă determinarea cantităţii de lumină şi a timpului în care această lumină ajunge la senzorul aparatului de fotografiat, astfel încât se obţine o imagine corectă. În principiu, unui timp de expunere îi corespunde o anumită deschidere a diafragmei. Deschiderea (sau închiderea) diafragmei cu o treaptă faţă de valoarea corectă, fără a modifica şi timpul de expunere duce la supraexpunerea (respectiv subexpunerea) imaginii. Unei valori a diafragmei îi corespunde un anumit timp de expunere. Aşa cum puteţi vedea în figura de mai sus, intensitatea şi timpul – deschiderea diafragmei şi viteza obturatorului – interrelaţionează. Înjumătăţind intensitatea şi dublând timpul vom menţine aceeaşi cantitate de lumină ca şi atunci când dublăm intensitatea şi înjumătăţim timpul.

De regulă, expunerea se stabileşte alegând manual timpul de expunere şi deschiderea diafragmei dorite. Aparatele au însă posibilitatea de a alege automat expunerea sau de a alege automat unul dintre cei doi factori: fotograful alege timpul de expunere, iar aparatul alege automat deschiderea ideală a diafragmei (şi invers). Pentru că este greu de reţinut valorile ideale ale celor doi factori de expunere, aparatele au încorporate un expometru optic sau electronic, care ne arată dacă parametrii aleşi de noi sunt cei nimeriţi pentru o expunere bună.

Timpul de expunere

2010-11-25T11:57:00.004+02:00

Termenul de viteză a opturatorului (shutter speed) se referă la unitatea de timp în care aparatul foto adună lumina. Este măsurat în secunde sau fracţiuni de secundă. Este cunoscut şi sub denumirea de timp de expunere şi este reprezentat cu simbolul Tv. Câteva dintre valorile standard sunt: 1/60, 1/30, 1/15, 1/8, 1/4, 1/2, 1’’. Aceste numere sunt definite astfel încât, pentru fiecare pas augmentat în timpul de expunere, cantitatea de lumină adunată (expunerea) este dublată.

Pe de altă parte, dacă timpul de expunere este scăzut cu un pas, expunerea se va înjumătăţi. Cu alte cuvinte, cantitatea de lumină ce intră în senzorul aparatului de fotografiat este proporţională cu timpul în care opturatorul este deschis. Deci, ca exemplu, dacă timpul de expunere corect este setat la 1/15, dar fotograful îl schimbă la 1/30, cantitatea de lumină recepţionată de senzor va fi la jumătate din cantitatea ce era înainte ca timpul să fie schimbat de la 1/15 la 1/30, deoarece timpul de expunere va fi mai mic. Imaginile de mai sus arată acest efect.

Schimbând viteza opturatorului, fotograful poate controla modul în care mişcarea obiectelor va fi percepută în fotografie. De exemplu, apa curgătoare poate fi prezentată foarte lin, dacă un timp de expunere lung va fi selectat, de exemplu 1’’. Pe de altă parte, apa poate fi prezentată în toată viteza ei, dacă timpul de expunere este mai rapid, de exemplu 1/60, care înseamnă o şesime de secundă. Dacă doriţi să îngheţaţi mişcarea unui subiect, atunci trebuie să setaţi o valoare a vitezei de opturator similară cu viteza de mişcare o subiectului respectiv. Dacă însă doriţi să surprindeţi mişcarea subiectului, atunci trebuie să setaţi un timp de expunere mai lent. Dezavantajul utilizării unui timp de expunere lung este acela că aparatul de fotografiat trebuie să rămână perfect nemişcat cât timp realizaţi fotografia, altfel aceasta va ieşi mişcată (blurată). Puteţi folosi un trepied, dar aceasta rezolvă problema doar parţial, pentru că degetul vostru, în momentul apăsării declanşatorului, va mişca, puţin, camera foto. Ca sugestie, puteţi folosi setarea de declanşare automată (self timer) sau o telecomandă, dacă aparatul vostru poate folosi aceasta (preţul este relativ mic, în jur de 40 de lei).

PONT: Pentru a recunoaşte cu uşurinţă ce valoare a timpului de expunere este mai mică sau mai mare, reţineţi că numerele mari de după „1/” înseamnă un timp mic. Aşadar, dacă după 1/ aveţi, de exemplu, numărul 4000, atunci timpul de expunere este foarte mic. Dacă aveţi însă valoarea 15, atunci, timpul este mult mai mare, deci, fotografia se va face mult mai lent. De asemenea, valorile ce au simbolul secundelor (”) înseamnă timp foarte lent. De reţinut că setările timpului de expunere din dreapta discului principal de comandă (rotiţa de lângă declanşator) înseamnă timp mic, care se traduce prin fotografii realizate foarte rapid, iar setările timpului de expunere din stânga discului de comandă înseamnă timp mare, adică fotografii realizate mai lent.

Ce aparat foto să cumpărăm?

2010-11-25T02:11:00.003+02:00

Este o întrebare pe care o citesc, formulată în diferite feluri, în emailurile de la voi. Deşi, la început, am încercat să răspund fiecaruia în parte (pentru aceasta documentându-mă de pe paginile producătorilor camerelor exemplificate de voi), am ajuns la concluzia că cel mai bine este să prezint aici, în blogul nostru, un mic ghid pentru aceia dintre voi ce doresc să achiziţioneze primul aparat de fotografiat.

Aşadar, aveţi probleme în a decide ce aparat să cumpăraţi? Nu ştiţi ce cameră foto poate răspunde necesităţilor voastre?

PAŞII INIŢIALI

Notaţi care este scopul vostru principal. De ce anume aveţi nevoie de o cameră foto? Dacă tot ceea ce vreţi să fotografiaţi sunt imagini din vacanţă sau plimbări ocazionale, ieşiri cu familia sau prietenii, atunci o cameră foto digitală ieftină este ceea ce aveţi nevoie.
Notaţi de câte ori credeţi că veţi folosi camera foto. Cu cât mai des o veţi folosi, cu atât mai mult veţi dori să faceţi un upgrade al acesteia. Aşadar, buy nice or buy twice....
Notaţi ce buget deţineţi pentru a cumpăra aparatul foto. Este cea mai bună metodă de a evalua calitatea camerei foto pe care o veţi putea cumpăra. Nu vă temeţi dacă veţi depăşi bugetul iniţial – veţi avea astfel o cameră mai performantă şi care va ţine mai mult timp.
Decideţi dacă doriţi un aparat foto digital de tipul point and shoot sau un DSLR.

Care este diferenţa dintre un point and shoot şi un DSLR?

Aşa cum se poate deduce din denumire, point and shoot este un aparat foto pe care îl îndreptaţi către subiectul pe care doriţi să îl fotografiaţi, apăsaţi pe declanşator şi realizaţi cadrul. Fără prea multe bătăi de cap, aparatul având presetări ce vă vor uşura munca, cu minusurile lor în ceea ce priveşte calitatea imaginii realizate.

Pe de altă parte, un DSLR este un aparat foto profesional (sau semi-pofesional), unde aveţi posibilitatea schimbării obiectivului, putându-i adăuga, după caz, un obiectiv macro, pentru close-up, sau un telezoom, pentru fotografii de la distanţă. La acest tip de aparat aveţi şi posibilitatea să alegeţi deschiderea diafragmei, timpul de expunere dorit, a sensibilităţii ISO etc.

Hotărâţi-vă ce vă doriţi cu adevărat: fotografiile pe care vreţi să le realizaţi se ridică la pretenţiile pe care le oferă o cameră foto DSLR? Nu uitaţi că un DSLR este mult mai scump decât un simplu point and shoot (diferenţa de preţ depăşeşte 1000 lei).
Dacă fotografia este un hobby, puteţi cumpăra un point and shoot cu setări mai avansate, în care să aveţi posibilitatea să învăţaţi elementele de bază, până când veţi considera că e timpul pentru un DSLR. În plus, este mult mai ieftin decât acesta din urmă.

PONTURI:

Dacă fotografia nu este un hobby, atunci, mulţumiţi-vă cu un aparat ieftin şi simplu, fără să cheltuiţi inutil banii pe un DSLR pe care nu îl veţi utiliza prea des.

Comparaţi ades produsele şi mărcile pe care doriţi să le achiziţionaţi. Sunt foarte multe siteuri de profil, forumuri în care utilizatorii semnalează minusurile şi plusurile aparatelor respective. Utilizaţi aceste informaţii în folosul vostru.

Nu uitaţi să includeţi în bugetul iniţial şi accesoriile: cureaua, care uneori nu este inclusă în pachetul de bază, o geantă în care veţi ţine aparatul, cardul de memorie (de preferat un card cu o viteză cât mai mare) etc. De asemenea, atenţie când vă alegeţi un DSLR: marea majoritate a aparatelor profesionale se vând doar body, ceea ce înseamnă că va trebui să vă cumpăraţi un obiectiv separat (căutaţi, de regulă, un kit complet cameră plus obiectiv).

ISO...albinuţele lui Peterson

2010-07-01T15:07:00.003+03:00

Pentru a putea explica mai bine efectul valorii ISO acelora dintre dv. ce încearcă să desluşească taina fotografiei, îmi permit să-l citez aici pe maestrul Bryan Peterson.

Gândiţi-vă deci la ISO ca fiind o albină lucrătoare. Dacă setarea camerei mele este la ISO 100, am deci, ca efect, 100 de albine lucrătoare; dacă setarea camerei dv. este la ISO 200, atunci, aveţi 200 de albine. Treaba acestor albine este să culeagă lumina ce vine spre obiectiv şi să creeze o imagine cu ajutorul acesteia. Dacă atât camera mea cât şi a dv. sunt setate pe o deschidere a diafragmei de f/5.6 – aceasta însemnând că aceeaşi cantitate de lumină va intra în obiectiv – cine va executa fotografia mai repede, eu sau dv.? Bineînţeles că dv., având în vedere că aveţi un număr dublu de albine lucrătoare la ISO 200 faţă de cât am eu la ISO 100.

Ce legătură are aceasta cu viteza obturatorului? Să spunem că fotografia pe care încercăm să o realizăm este a unei flori, pe o vreme ploioasă. Să nu uităm, camera mea este setată pe ISO 100 şi a dv. pe ISO 200, amândouă la o deschidere a diafragmei de f/5.6. Când veţi ajusta viteza obturatorului pentru o expunere corectă, timpul corect de expunere indicat de afişajul analogic de expunere va fi 1/250 secunde, însă, la mine, va indica 1/125 secunde, o expunere mai îndelungată deci. Aceasta pentru că cele 200 de albine lucrătoare ale dv. au nevoie de doar jumătate din timpul folosit de cele 100 de albine ale mele pentru a executa fotografia.

Tehnica OPEN FLASH

2010-02-11T22:21:00.003+02:00

foto: www.outdoorphotographer.com

Pentru obţinerea unor cadre neobişnuite pe timp de noapte, puteţi utiliza mai multe explozii de flash pentru a lumina prim planul sau pentru a sublinia anumite părţi ale fondului.
Aşezaţi aparatul de fotografiat pe un trepied şi lăsaţi declanşatorul deschis la un timp de expunere mai îndelungat. Mergeţi apoi în jurul ariei pe care o doriţi să o fotografiaţi, luminând cu un flash extern, în timp ce mergeţi, zonele dorite. Aparatul de fotografiat va colecta lumina de la fiecare flash, creând un cadrul final ce va părea luminat de mai multe surse în acelaşi timp. Puteţi folosi această tehnică ca lumină principală în zonele care, altfel, ar fi fost întunecate sau puteţi doar adăuga o strălucire deosebită zonelor din cadrul de noapte pe care doriţi să-l fotografiaţi.

Atenţie: Dacă nu este întuneric total, trebuie să vă mişcaţi continuu în timpul expunerii, pentru a preveni înregistrarea în cadru a unei imagini fantomatice a siluetei voastre. Nu îndreptaţi flashul înspre obiectiv şi, mai ales, nu staţi niciodată între aria pe care o luminaţi şi obiectivul aparatului de fotografiat, pentru a nu obţine în cadru silueta voastră luminată de flashul pe care îl ţineţi în mână.
Utilizaţi baterii/acumulatori bine încărcaţi pentru a putea avea un timp scurt de declanşare a flashului. Expunerea ideală este recomandată sub un minut şi, de asemenea, activaţi funcţia noise reduction.

Mici sfaturi pentru fotografia de iarnă

2009-12-21T12:35:00.005+02:00

Fotografia pe timp de iarnă, mai ales o iarnă cu zăpadă, aşa cum este anul acesta, necesită câteva mici trucuri.
E bine de ştiut că regula „orelor de aur” rămâne de actualitate, cu mici specificaţii: în timpul iernii, soarele este mult mai jos pe cer, astfel încât pe toată durata zilei veţi avea acea lumină blândă, care vă va ajuta. În zonele montane, mai ales, lumina este ideală în timpul iernii. Însă, la răsărit şi la apus, zăpada creează un efect cromatic deosebit.
Acumulatorii sunt garantaţi să funcţioneze optim la temperaturi cuprinse între 0 şi 40 °C. Aşadar, dacă aţi ieşit la o şedinţă foto la -10 grade, puteţi avea neplăcuta surpriză să constataţi că s-au terminat acumulatorii, deşi erau abia scoşi din încărcător. Pentru asta, cel mai bine este să aveţi mereu un acumulator de rezervă, pe care să îl ţineţi, în timpul şedinţei foto, într-un buzunar interior, la căldură. După ce îl schimbaţi pe cel consumat, veţi constata că, după ce l-aţi ţinut în căldură, acesta funcţionează din nou.
Atenţie la condens. Cităm din manualul aparatului de fotografiat :
„Evitaţi schimbarea bruscă de temperatură. Acesta se poate întâmpla de exemplu dacă părăsiţi o clădire încălzită pe timp de iarnă, astfel creându-se condens în interiorul aparatului. Pentru a preveni acest efect transportaţi aparatul foto într-un toc adecvat sau într-o plasă de plastic înainte de a-l expune la schimbări bruşte de temperatură."
Condensul este unul din inamicii fotografiei pe timp de iarnă. Când aveţi ochiul pe vizor, încercaţi să nu expiraţi direct pe cameră. La temperaturi de sub – 15°C, expiraţia se va transforma într-un strat subţire de gheaţă pe aparatul de fotografiat. La căldură, aceasta se va topi si va afecta aparatul foto. Când intraţi într-o cameră încălzită, nu folosiţi aparatul imediat, scoateţi-l din geantă şi lăsaţi-l la căldură minim 30 de minute.
O problemă cu care vă puteţi întâlni la temperaturi scăzute este aceea că aparatul DSLR nu mai poate autofocaliza. Singura soluţie pe care o puteţi aplica dacă întâlniţi această situaţie este focalizarea manuală. Comutaţi butonul obiectivului din poziţia A în poziţia M şi reglaţi-vă manual focusul.
E bine de ştiut că, la fel ca şi acumulatorii, condiţiile de operare optime ale aparatului DSLR, specificate de producător, sunt cuprinse între 0 şi 40°C. Asta nu înseamnă, însă, că nu putem fotografia un peisaj de iarnă, dacă temperatura este mai mică de 0°C.
Atenţie la anumite aparate digitale compacte: aliajul din care sunt construite este unul mai puţin rezistent la temperaturi scăzute şi pot apărea probleme la dispozitivul de închidere a obiectivului (mulţumiri domnului Iulian Neacşu pentru semnalarea acestei situaţii).
Atenţie: Zăpada poate deruta senzorul aparatului de fotografiat, datorită reflexiei, aceasta traducându-se în fotografii subexpuse. Dacă aceasta vi se întâmplă, măriţi expunerea cu 1-1.5 paşi.

Balansul de alb

2009-04-24T18:26:00.010+03:00

Vi s-a întâmplat să fotografiaţi un peisaj anume, iar imaginea captată de aparatul dumneavoastră să prezinte culori destul de diferite de cele reale? Ori, un cadru realizat indoor, folosind ca surse alternative de iluminare becurile din încăperea respectivă, să aibă nuanţe nenaturale, palide? Toate aceste probleme ţin de balansul de alb şi pot fi evitate cu mare uşurinţă, fără a fi nevoie să intrăm în detalii tehnice complexe.
Aparatele de fotografiat, fie ele reflex, fie camere foto digitale, întâmpină, uneori, probleme legate de echilibrul culorilor. Aceasta se traduce prin realizarea, în anumite condiţii de luminozitate, a unor imagini ce prezintă culori diferite de ceea ce vedem cu ochiul liber. De cele mai multe ori, în aceste situaţii, caracteristica de balans de alb (white balance) cu care sunt dotate acestea ajută la reducerea problemelor apărute.
Balansul de alb permite utilizatorului să configureze punctul de alb al unui aparat de fotografiat. Scopul punctului de alb este de a determina senzorul aparatului să citească culoarea pe care aţi desemnat-o ca fiind albul pur. În momentul când aţi setat aparatul să recunoască albul pe care l-aţi indicat, el pleacă de la acest parametru în viitoarele cadre realizate. Astfel, aparatul foto nu va avea ulterior probleme datorate culorilor, evitându-se tonurile nefireşti ale pielii sau nuanţele stranii într-o fotografie.
Trebuie subliniat că, cel mai adesea, camerele foto digitale pot să compenseze culoarea iluminării, depăşind astfel condiţiile de iluminare precare. Însă, uneori, sistemul de ajustare automată a balansului de alb este deficitar, datorită variaţiilor surselor de iluminare. În aceste situaţii, trebuie să configuraţi manual balansul de alb al aparatului de fotografiat.
Pentru a evita culorile şterse realizate într-o încăpere iluminată cu becuri fluorescente, îndreptaţi aparatul foto spre un obiect alb sau gri (cel mai adesea este utilizată o coală de hârtie) şi configuraţi balansul de alb. Paşii sunt următorii:
Pasul 1: Aşezaţi în faţa obiectivului, în lumina ce va fi folosită la realizarea fotografiei, un carton gri neutru sau alb (ori puteţi folosi un expodisc). Modificaţi valoarea expunerii selectată de aparatul foto. Când fotografiaţi în modul M (manual), utilizaţi afişajul electronic analogic de expunere pentru selectarea expunerii optime.
Pasul 2: Afişaţi meniul fotografiere şi selectaţi white balance – white balance preset -measure.
Pasul 3: La apariţia pe displayul aparatului foto a mesajului „take photo of white or gray object filling view-finder under lighting for shooting” (realizaţi fotografia obiectului alb sau gri ce acoperă suprafaţa vizorului cu iluminarea dorită) şi în momentul când afişajul informaţiilor despre balansul de alb de pe display va clipi, încadraţi obiectul de referinţă (cartonul alb sau gri ori coala de hârtie albă) până când acesta umple vizorul şi apăsaţi până la capăt butonul de declanşare.
Pasul 4: În cazul în care aparatul foto a reuşit să măsoare o valoare pentru balansul de alb, apare mesajul „Data acquired”. Balansul de alb se va seta automat pe valoare măsurată, iar imaginea realizată de dv. nu se va înregistra în cardul de memorie. Dacă apare mesajul „unable to measure preset white balance. Please try again” reveniţi la pasul 2 şi măsuraţi balansul de alb din nou.
Există şi opţiunea copierii balansului de alb după o imagine realizată. Se selectează white balance din meniul aparatului foto, apoi white balance preset – use photo.
Aparatul foto are câteva opţiuni de presetare. În meniul white balance (sau WB) veţi găsi:
Auto – opţiunea aceasta corectează automat balansul de alb. Este singurul parametru de balans de alb de care aveţi nevoie dacă fotografiaţi în exterior;
Daylight – Parametru lumină naturală, util la fotografiile în exterior;
Tungsten – În cazul în care fotografiaţi în interior la lumina unor becuri cu incandescenţă ce emit lumină galbenă, parametrul tungsten va compensa prin diminuarea culorii galben şi sporirea culorii albastre;
Fluorescent – se utilizează pentru a compensa emisia excesivă de culoare verde a tuburilor de lumină fluorescente.

În imagine, sunt reprezentate două cadre, primul, cu balans de alb deficitar şi al doilea, după configurarea acestuia la o valoare normală.
Notă: Setările de mai sus au fost specificate după meniul aparatelor de fotografiat Nikon. Pentru alte tipuri, aceste setări pot diferi. Consultaţi manualul aparatului dv. de fotografiat.

Portretul urban (partea a II-a)

2009-03-16T18:04:00.004+02:00

În principiu, vă puteţi gândi că veţi avea nevoie de flash pentru absolut necesara lumină de umplere, dar, cum am menţionat în articolul precedent, un flash suplimentar ar îngreuna aparatul. În plus, folosirea lămpii încorporate poate distrage atenţia subiecţilor. De aceea, vă recomandăm să nu folosiţi flashul şi să încercaţi, pe cât posibil, să obţineţi rezultate satisfăcătoare cu lumina pe care o aveţi la dispoziţie.
Setarea ideală pentru un portret urban este pe programul A (Av la unele aparate), adică prioritate de diafragmă automată, în care puteţi alege valoarea diafragmei, în timp ce aparatul foto selectează viteza de obturator care va produce expunerea optimă.
Atenţie: valorile mici de diafragmă (f/ număr mare) măresc câmpul de profunzime, subiectul principal şi fundalul devenind clare. Valorile mari ale diafragmei (f/ număr mic) estompează detaliile fundalului.
De regulă, un timp de 1/125 sau mai mare este ideal pentru un portret de stradă, ţinând cont de faptul că fotografiaţi din mână. Subiecţii nu vor sta nemişcaţi ca într-un studio, astfel că, la un timp de 1/80 sau mai mic, există riscul ca fotografiile să fie mişcate. Pe cealaltă parte, un timp mai mare de 1/150 va îngheţa mişcarea.
Atenţie la fluctuaţiile de lumină, care vor apărea în funcţie de zonele în care vă aflaţi (de exemplu, lumina de stradă diferă de lumina unei alei lăturalnice, chiar dacă momentul zilei este acelaşi). Setaţi valoarea diafragmei în funcţie de aceste variaţii de lumină.
În privinţa valorii ISO, acelaşi Steve Paxton ne spune să nu ne temem de valori mari, chiar şi peste ISO 800, întrucât, cităm, „puţin zgomot digital, de regulă, măreşte senzaţia unui portret de stradă”. Pe bună dreptate: este mai uşor să aveţi de editat un zgomot de imagine, decât să observaţi că mai toate imaginile dv. sunt mişcate.
În privinţa luminii ajutătoare, asistentul sau prietenul care vă va însoţi vă poate fi de folos cu poziţionarea unei blende reflectoare (în cazul în care subiectul pe care urmează să-l fotografiaţi este dispus să participe la această şedinţă foto propriu-zisă). Blenda are darul de a vă ajuta, însă, poate speria subiecţii, care vor refuza astfel să vă pozeze, deşi, până la vederea acesteia, îşi dăduseră acordul de principiu. Ca să evitaţi acest lucru, gândiţi-vă că şi clădirile pot reflecta lumina, ajutându-vă în demersul dumneavoastră.
Atenţie la fundalurile aglomerate, care pot distrage atenţia privitorului de la subiect. În momentul când aţi observat o persoană care v-a atras atenţia, căutaţi cel mai bun unghi din care să o surprindeţi. Fiţi atenţi la lumină şi la detaliile din fundal, iar, dacă nu puteţi obţine un fundal aerisit, atunci, fotografiaţi de jos, postând aparatul la un unghi de 45 de grade faţă de subiect. Timpul este esenţial, întrucât atât răbdarea modelului, cât şi lumina depind de acesta. Cu cât mai repede găsiţi unghiul potrivit, cu atât mai bine.
Nu faceţi doar un cadru, ci fotografiaţi, din acelaşi unghi, cât mai multe cadre posibile, pentru a putea alege, apoi, cea mai reuşită imagine. De asemenea, surprindeţi subiectul din cât mai multe unghiuri posibile, pentru a creşte şansele unei fotografii remarcabile.
Pentru a face acest blog cât mai interactiv, vă rugăm să ne trimiteţi, pe adresa de email, cel mai reuşit portret urban pe care l-aţi realizat. Fotografiile selectate vor face subiectul unui articol viitor. Vă aşteptăm!

Portretul urban (partea I)

2009-03-15T17:23:00.004+02:00

În cele ce urmează, vom încerca să învăţăm, împreună, cum putem crea o imagine artistică, cu real impact, doar prin simpla fotografiere a unor persoane interesante din oraşul în care locuim.
Înainte de toate, trebuie mai întâi să precizăm că fotografierea unui subiect ales la întâmplare, este, pe cât de interesantă, pe atât de periculoasă. Gândiţi-vă că aparatul pe care îl deţineţi costă foarte mult şi, de aceea, evitaţi pe cât posibil zonele izolate, iar, dacă sunteţi nevoiţi să ajungeţi într-o asemenea zonă, faceţi aceasta doar însoţiţi de un asistent sau de un prieten.
O regulă care diminuează orice risc este să intraţi în contact cu persoanele cărora urmează să le realizaţi portretul, pentru a avea acceptul acestora şi, astfel, să eliminaţi şansa ca aceştia să vă ceară apoi explicaţii în legătură cu fotografierea lor.

După aceste precizări necesare, ajungem la întrebarea: ce aparatură este ideală pentru realizarea unui portret de stradă?

În primul rând, nu se merită să vă echipaţi aparatul cu un battery-grip suplimentar, având în vedere că lumina ideală este, ca şi la peisaj, doar dimineaţa şi seara (vezi Regula de aur în fotografierea unui peisaj). Cum acest interval de timp este destul de scurt, nu aveţi nevoie de un grip suplimentar, care vă va îngreuna aparatul foto şi nici de un flash suplimentar. Portretul urban se realizează „din mână”, aşa încât, este nevoie de un aparat cât mai uşor cu putinţă.
Pentru a putea să evitaţi invadarea spaţiului personal al subiecţilor, este de preferat un obiectiv telefoto, ce vă ajută să fotografiaţi de la distanţe mari; acesta vine însă cu dezavantajul unei diafragme mici, care va necesita un ISO ridicat şi, astfel, va apărea nedoritul zgomot de imagine. (va urma)

Aberaţii ale obiectivelor: reflexia parazită

2009-03-04T14:14:00.007+02:00

Din nou, în urma unui email trimis de un bun prieten, cititor al blogului nostru, tratăm astăzi o problemă care ţine mai mult de domeniul fizicii, domeniu fără de care, de altfel, fotografia nu ar fi fost posibilă. Cităm:
„Am făcut câteva fotografii cu soarele în faţă şi doresc să ştiu ce reprezintă zona încercuită. Cred că este o reflexie a soarelui în lentilele obiectivului, dar nu sunt sigur. Cum se remediază fără intervenţia CS3-ului?”
După cum se observă şi în imaginea de mai sus, zona încercuită la care se referă cititorul nostru este o aberaţie a obiectivului aparatului de fotografiat. Mai precis, este vorba de un reflex parazit, care, pe lângă astigmatism, pe lângă distorsiunile „în pernă şi în butoi”, pe lângă dispersia cromatică, pe lângă curbura de câmp şi aberaţia de sfericitate, intră în componenţa aberaţiilor majore ale unui obiectiv.
Termenul de reflexie parazită este menţionat, de către specialiştii americani, sub denumirea de „ghosting”. Această aberaţie este, de fapt, un defect ce apare în timpul utilizării obiectivului aparatului de fotografiat. El se produce în momentul în care în câmpul fotografic se află o sursă puternică de lumină, în cazul cititorului nostru, soarele, aflat în faţa acestuia în momentul realizării imaginii (contre-jour). Reflexia parazită apare la nivelul interferenţelor aer-sticlă ale obiectivului, din cauza imperfecţiunilor apărute la tratamentul multistrat (acest tratament este foarte eficient, însă, apar mici fracţiuni de procent din reflexii ce scapă atenuării prin interferenţă). În momentul în care sursa de lumină este foarte puternică (soarele, în cazul nostru), fracţiunea de procent despre care am menţionat este amplificată, devenind astfel o sursă secundară de intensitate luminoasă. Ea va determina astfel apariţia unui şir de poligoane, de fapt, imaginea irisului diafragmei, de variate culori şi mărimi, sau un cerc de culori diferite, ale cărui margini pot ieşi în afara acestuia, sub forma unor raze.
Reflexul parazit apare doar când fotografiaţi cu o sursă puternică de lumină în faţă, iar, în momentul ce acesta a fost înregistrat de către aparatul dv. de fotografiat, nu puteţi să îl îndepărtaţi decât printr-o ulterioară editare a fotografiei.
În schimb, puteţi remedia problema, pe viitor, prin folosirea corectă a unui parasolar. Acesta trebuie să fie cât mai adânc montat pe obiectiv, bineînţeles, fără ca să intre în câmpul fotografic. De regulă, parasolarele sunt vopsite în negru, mat, care ajută astfel la evitarea unor situaţii de acest gen (de altfel, acesta este şi motivul pentru care suprafeţele de susţinere şi distanţare sunt vopsite în aceeaşi nuanţă menţionată).
Notă: Problema ridicată este mult mai complexă, însă, riscăm să intrăm în explicaţii din domeniul fizicii, domeniu ce nu face obiectul blogului nostru. În cazul unor nelămuriri, vă rog să le scrieţi pe adresa de email.

Probleme la focalizarea automată

2009-03-02T18:56:00.004+02:00

Am primit, recent, un email în care un cititor al blogului a ridicat o problemă interesantă. Citez, cu permisiunea autorului:
“Mi-am cumpărat de curând un aparat DSLR (…) şi, pentru că până acum am folosit camere compacte, am întâmpinat câteva dificultăţi pe care mi-aş dori să le clarificaţi. (...)

Probabil nu sunt singurul care a avut asemenea probleme.
Folosesc focalizarea automată, însă, am observat că, dacă îndrept aparatul către cer, de exemplu, un cer fără nori, fără contrast etc. aparatul nu reuşeşte să focalizeze automat. În aceleaşi condiţii, o cameră digitală focalizează fără nicio problemă”.
Cu siguranţă, cititorul nostru nu este singurul care a întâmpinat o asemenea problemă la trecerea de la aparatul compact la un aparat SLR. Însă, dacă citiţi în manualul care v-a fost furnizat la cumpărarea aparatului dv., acolo sunt menţionate clar situaţiile în care aparatul nu poate să focalizeze pe setarea auto. Odată ce focalizarea se face pe baza diferenţei de contrast, cu siguranţă că aparatul nu va putea focaliza automat pe un cer fără nori, pe un perete văruit în aceeaşi nuanţă sau în alte cazuri, ce sunt prezentate, de altfel, şi în manualul despre care am menţionat. (vezi imaginea de mai sus - copyright Nikon)
Soluţia este foarte simplă:

În momentul în care vedeţi că aparatul nu poate focaliza şi, astfel, nu puteţi obţine treapta intermediară a declanşatorului, atunci, îndreptaţi obiectivul pe un subiect apropiat celui pe care îl doriţi şi apăsaţi pe jumătate butonul de declanşare pentru a începe focalizarea. Aceasta se va bloca automat la apariţia indicatorului de focalizare şi va rămâne blocat cât timp butonul de declanşare este apăsat pe jumătate.

(Focalizarea poate fi blocată, de asemenea, şi prin apăsarea butonului AE-L/AF-L cât timp butonul de declanşare este apăsat pe jumătate. Focalizarea va rămâne blocată, în acest caz, cât timp este apăsat butonul AE-L/AF-L, chiar dacă mai târziu vă îndepărtaţi degetul de pe butonul de declanşare).

Reveniţi, apoi, la subiectul dorit şi fotografiaţi. „Luând clarul” (cum se mai spune) pe un subiect apropiat celui pe care doriţi să-l fotografiaţi, vă va da posibilitatea de a putea executa fotografia. Altfel, nu veţi reuşi să surprindeţi imaginea decât în modul manual (mod pe care, de altfel, vi-l recomand). Dacă folosiţi un DSLR pe modul automat, atunci, veţi fi privat de anumite facilităţi pe care le-aţi putea alege (diafragmă, expunere, ISO ş.a.m.d.) şi care ar putea da fotografiei dv. un caracter aparte.

Umplerea cadrului într-un portret

2009-02-19T21:16:00.003+02:00

În arta fotografică, se spune adesea că, dacă nu poţi realiza bine o scenă, atunci, trebuie să fotografiezi subiectul de aproape. Umplând cadrul cu subiectul fotografiat, centrul de interes al imaginii nu se poate confunda - deşi, tehnicile unei bune compoziţii fotografice, cum ar fi plasarea subiectului cheie într-un punct major de interes, se aplică în continuare.
Dacă găsiţi foarte dificil să fiţi inspirat într-o anumită scenă, atunci, un cadru mare, îndrăzneţ şi încrezător este cea mai sigură metodă să reuşiţi captarea unei imagini bune.
Apropiaţi-vă, apoi, apropiaţi-vă şi mai mult!
Într-un portret, folosiţi hainele subiectului pentru a echilibra cadrul cu chipul acestuia. Puteţi lăsa o mică sugestie de fundal, pentru a da şi mai mult impresia că subiectul domină întregul cadru.
De exemplu, în prima imagine (care este, în fapt, un crop al celei de a doua imagini), am folosit părul modelului pentru a-i evidenţia la maximum trăsăturile feţei, poziţia puţin aplecată a capului descriind două linii diagonale ce induc privitorul pe subiectul cheie al compoziţiei, şi anume, ochii modelului. Umplerea cadrului doar cu chipul subiectului ghidează privirea celui ce urmăreşte imaginea, fără ca aceasta să i se piardă în detalii inutile, cum se întâmplă în imaginea a doua, cadrul larg. Se observă că aici, în cea de a doua imagine, privitorul este distras de torţa din fundal (stânga sus), de paietele colorate ale bluzei etc., chipul modelului pierzându-şi astfel din greutate, prin distribuirea interesului în mai multe puncte. Or, la prima imagine, forma Z pe care ochiul privitorului o face involuntar la citirea unei fotografii, începe exact cu subiectul cheie, ochii modelului, trecând apoi la buzele acestuia, mesajul final fiind un interes major asupra chipului, exact rezultatul scontat.
Atenţie, însă: simpla apropiere a obiectivului de chipul unei persoane şi apăsarea declanşatorului nu garantează neapărat un bun rezultat. Pentru efecte surprinzătoare puteţi, de exemplu, focaliza subiectul cheie al cadrului (ochii, buzele etc.), lăsând defocalizat restul. Însă, cele mai bune rezultate le veţi avea decupând (crop) ceea ce vă interesează cu ajutorul unui program de editare. Aşa, veţi putea umple cadrul cu chipul subiectului oricât de mult doriţi, fără să existe riscul deformărilor trăsăturilor, ce ar putea surveni prin apropierea obiectivului de acesta.

Linii şi forme pentru un peisaj reuşit

2009-02-15T18:23:00.008+02:00

Linie diagonală ce împarte cadrul, dând dinamism imaginii, alături de linii verticale

Linii orizontale, în combinaţie cu linii verticale, în stânga imaginii

Forme alcătuite din linii diagonale

Un fotograf ce urmează să surprindă un peisaj este bine să cunoască anumite trucuri, ce îl pot ajuta să-şi transforme imaginea într-o realizare magnifică.
Pentru asta, mai întâi, trebuie să va formaţi ochiul pentru a căuta liniile şi formele dintr-un cadru. Acestea sunt, după spusele specialiştilor, cărămizile fotografiei dumneavoastră. Fiecare dintre ele poate fi folosită pentru a transmite privitorului mesajul dorit. De exemplu, liniile orizontale sunt liniştitoare, liniile verticale, cum ar fi copacii ori clădirile înalte, conferă fotografiei dumneavoastră dinamism, în special când imaginea este surprinsă în format „portret”, ceea ce le sporeşte înălţimea. Însă, cele mai puternice dintre toate, sunt liniile diagonale. Acestea taie efectiv aria de vizibilitate şi ghidează privirea pe imagine. Ele pot crea o senzaţie de adâncime şi mişcare, dând viaţă unui cadru obişnuit.

Liniile orizontale
Cum am spus, acestea sunt cele mai relaxante linii, aducând fotografiei dumneavoastră o stare de linişte, de împăcare. Puteţi, spre exemplu, să fotografiaţi un apus în care să aveţi, pe fundal, o siluetă verticală a unei persoane, ce va da dinamism fotografiei, iar valurile, linia orizontului, norii, toate elementele orizontale, vor calma cadrul, imprimându-i personalitate.

Liniile verticale
Sunt linii puternice, dinamice. În combinaţie cu liniile orizontale, rezultatele sunt remarcabile. Când ne gândim la linii verticale în fotografierea unui peisaj, ne gândim la arbori, la clădiri ş.a. Dacă doriţi să subliniaţi şi mai mult înălţimea şi puterea acestora, încercaţi să fotografiaţi în format vertical (format „portret”). Puteţi, de asemenea, să daţi senzaţia că liniile verticale „răzbesc” în afara cadrului, dacă optaţi pentru formatul „peisaj”, trecând capetele liniilor verticale în afara imaginii.

Liniile diagonale
Cele mai interesante şi incitante din punct de vedere vizual. Acestea ghidează privirea pe imagine până la punctul de interes, pe calea cu cel mai mare dinamism (ca privitori, avem tendinţa de a „găsi” într-o imagine mai multe subiecte în timpul vizualizării unei fotografii). Cu siguranţă, feriţi-vă de a tăia imaginea, cu linia diagonală a peisajului dumneavoastră, dintr-un colţ în altul, exact în două părţi egale: aşa, se va pierde ghidarea pe care linia o poate sugera privirii. E mai interesant ca linia diagonală să pornească dintr-un capăt, să-şi continue drumul prin cadru, până în celălalt capăt, cu respectarea regulii de 1/3, de care am menţionat într-un articol precedent. (vezi prima imagine)

Forme

Cele mai active forme sunt cele ale liniilor diagonale. De exemplu, o formă de triunghi va fi cea mai bună „momeală” pentru ochiul privitorului.
Combinând formele circulare sau curbate, cu forme liniare, vom avea ca rezultat o tensiune dramatică a imaginii, ce se va traduce într-o fotografie artistică remarcabilă.

Regula de aur în fotografierea unui peisaj

2009-02-09T18:04:00.004+02:00

Într-adevăr, există o regulă de aur şi în ceea ce priveşte peisajul, ce poate face diferenţa dintre o fotografie bună şi una extraordinară. Orice sfaturi privind încadrarea, iluminarea sau alte aspecte tehnice nu îşi au rostul, dacă nu urmaţi această regulă de bază în fotografierea unui peisaj.
Un peisagist poate să fotografieze doar în două momente ale zilei:
1. În zori
Puteţi fotografia un peisaj cu 10 până la 30 de minute înainte de răsărit, iar, după acesta, încă 30 de minute până la maximum o oră, în funcţie de anotimp şi de cât de intensă este luminozitatea.
2. În amurg
Din nou, puteţi fotografia un peisaj cu 15 până la 30 de minute înainte de apus, iar, după acesta, încă maximum 30 de minute (vezi prima imagine).

De ce doar aceste două perioade ale zilei? De unde şi până unde această regulă de aur?
Ei bine, aceste două perioade sunt singurele momente ale zilei când aveţi parte de o lumină blândă, caldă şi umbre delicate, fără contraste izbitoare, ce vor da peisajului dumneavoastră o luminozitate cu aspect profesional. Cu siguranţă, această regulă vă poate părea prea strictă şi veţi spune că se pot realiza peisaje superbe chiar şi în afara celor două perioade de timp (mai ales având la dispoziţie şi minunile editării digitale). Însă, dacă doriţi ca peisajul dumneavoastră să fie privit cu admiraţie de profesioniştii în materie, şi nu doar de prieteni, atunci, trebuie să respectaţi cu stricteţe regula de aur a peisajului.
În alte momente ale zilei, din afara celor ce constituie regula de aur a peisajului, lumina prea intensă va accentua neplăcut elementele secundare din decorul fotografiei, umbrele vor fi mult prea închise, unghiul de cădere a luminii va fi prea mare pentru un cadru reuşit. Pe cer, de asemenea, poate apărea un efect neplăcut de ardere, fotografia fiind subexpusă (vezi imaginea a doua, realizată la ora 14).

Focalizare corectă la camerele foto digitale

2009-02-08T18:17:00.005+02:00

ARTICOLUL DE FAŢĂ SE ADRESEAZĂ DOAR FOTOGRAFILOR CE DEŢIN O CAMERĂ FOTO DIGITALĂ ŞI CARE NU AU MULTĂ EXPERIENŢĂ ÎN FOLOSIREA ACESTEIA.

Un aparat foto digital compact (cameră digitală) este, evident, mult mai uşor de utilizat decât un aparat foto SLR. Mai ales în privinţa autofocalizării, care, la un SLR, poate da bătăi de cap utilizatorului în anumite condiţii (vom arăta aceasta într-un articol viitor).
La o cameră digitală, focalizarea automată funcţionează, aparent, destul de bine, aparatul reuşind să focalizeze, într-un timp destul de scurt, indiferent de condiţiile de lumină, distanţă, decor etc. Însă, faptul că aparatul focalizează cu uşurinţă, nu implică, neapărat, şi o bună focalizare. De cele mai multe ori, cadrele prezintă obiectele din prim plan şterse, iar cele din planul secund, focalizate, deşi nu aceasta a fost intenţia fotografului.
Ei bine, totul se poate rezolva prin câteva mici reglaje.
Mai întâi, mare atenţie la butonul de declanşare. Acesta are DOUĂ poziţii, nu doar una singură. Apăsând butonul uşor, până la jumătate, daţi, de fapt, aparatului, comanda de focalizare. În acest moment, camera dumneavoastră digitală îşi calculează parametrii de focus. Dacă nu ţineţi cont de această treaptă a declanşatorului şi apăsaţi, în momentul când doriţi să realizaţi o fotografie, butonul declanşatorului până la capătul cursei acestuia, aparatul va realiza imaginea, însă nu va avea timpul fizic necesar calculării parametrilor corecţi şi nu va focaliza bine.
De aceea, vă recomand să realizaţi întotdeauna o apăsare până la jumătate şi să menţineţi această poziţie, până când doriţi să imortalizaţi cadrul respectiv.
Atenţie: După ce apăsaţi până la capăt declanşatorul, nu luaţi imediat degetul după buton, deoarece, în anumite condiţii (luminozitate, contrast etc.), camerei foto digitale îi este necesar un timp puţin mai îndelungat pentru a face fotografia. Luând imediat degetul după declanşator, este posibil să mişcaţi aparatul exact când diafragma acestuia este deschisă, fotografia realizată putând fi neclară.
Un alt amănunt foarte important îl reprezintă, mai ales, setările de focalizare. Acestea le puteţi găsi, de regulă, lângă LCD-ul camerei (în imagine sunt prezentate setările de focus la o cameră foto digitală Canon). Ele sunt reprezentate, în general, cu o icoană în formă de floare, pentru focalizarea macro şi în formă de munte, pentru focalizarea de peisaj (citiţi manualul camerei în cazul în care nu aveţi reprezentate pe spatele aparatului aceste setări).
Tot ce aveţi de făcut este să setaţi camera pe macro (floare) în momentul când doriţi să fotografiaţi un obiect aflat la o distanţă mică faţă de obiectivul aparatului, un portret etc. şi pe peisaj (munte) când doriţi să fotografiaţi o zonă aflată la distanţă mai mare faţă de aparat. Focalizarea va funcţiona foarte bine în aceste condiţii, ajutându-vă să nu aveţi, de exemplu, o fotografie cu o floare blurată (nefocalizată), aflată în prin plan, iar iarba din spatele ei văzându-se foarte clar. Sau un peisaj în care aparatul a focalizat particulele de praf aflate în atmosferă, restul backgroundului fiind nefocalizat.

Regula de aur a fotografiei (partea 1)

2009-02-04T22:42:00.003+02:00

O mare parte dintre fotografii începători au tendinţa de a plasa subiectul, în momentul realizării unui portret, în centrul fotografiei, tendinţă căreia i se mai spune şi sindromul colimator. În privinţa peisajului, există tendinţa de încadrare a subiectului în proporţie de 50% faţă de restul cadrului. Mai exact, într-o fotografie care, spre exemplu, surprinde un apus de soare, ei vor avea linia orizontului aproape de jumătatea fotografiei (vezi imaginea A), împărţind astfel cadrul în două jumătăţi aproape egale (50% cerul şi 50% marea). Aceste tendinţe sunt considerate, de către marea majoritate a teoreticienilor din domeniul fotografiei, ca fiind greşeli majore în încadrare.

În arta fotografică, trebuie avută în vedere regula aşa numită „de aur”, care poate da cadrului dumneavoastră un plus de valoare: „pentru ca un întreg împărţit în părţi inegale să pară frumos, trebuie să existe între partea mică şi cea mare acelaşi raport ca între partea mare şi întreg”.
Mai precis, este vorba de aplicarea regulii de împărţire a imaginii în trei părţi egale orizontale şi trei părţi egale verticale. Intersecţia liniilor care delimitează aceste părţi va pune astfel în evidenţă punctele de forţă ale fotografiei, adică zonele de interes ale privitorului. (vezi imaginea B)
Atât în portret, cât şi în peisaj, proporţia ideală este de 1/3 cu 2/3. Altfel, dacă subiectul ar fi încadrat în centrul imaginii, fotografia va deveni fadă, lipsită de greutate, din pricina unei simetrii anoste. Ochiul privitorului nu va avea unde „să se odihnească”, pierzându-şi interesul pentru imaginea respectivă. Pentru a căpăta un dinamism care să trezească interes, subiectul trebuie plasat ţinându-se cont de raportul de 1/3 cu 2/3. (în imaginea C se poate observa că subiectul este situat în zona de interes, fiind poziţionat la 1/3 din totalitatea cadrului, restul de 2/3 reprezentând elementele secundare de decor)
La un portret, în momentul în care obiectivul va fi plasat la nivelul gâtului subiectului, elementele principale ale fotografiei vor fi ochii acestuia, care se vor găsi astfel la 1/3 din cadru.
În afara de regula „de aur” a treimii, mai trebuie ţinut seama şi de modul în care ochiul privitorului percepe imaginea, pentru a-l putea, astfel, atrage pe acesta către subiectul principal. Ochiul uman are un câmp de vizibilitate îngust, care obligă astfel privitorul să „măture” fotografia, fără să existe un tipar specific. Privirea tinde totuşi a se opri pe punctele de greutate ale imaginii, însă, şi pe formele mai mari, sau mai apropiate, din cadru. Ochiul va urma o direcţie de citire a imaginii în forma unei litere Z, de sus în jos, şi de la stânga la dreapta. Orice obstacol major aflat în acest traseu involuntar al privirii, în afara subiectului, va micşora impactul pe care fotografia îl va avea asupra privitorului.
Concluzionând, pentru o fotografie reuşită, nu încadraţi subiectul în centrul imaginii, ci urmaţi regula treimii de aur, încercând să îl încadraţi într-un punct de forţă, aşa cum reiese din figura B. Nu aşezaţi subiectul lângă decoruri mari, care pot distrage atenţia privitorului, imaginea devenind astfel confuză.

Regula de aur a fotografiei (partea a 2a)

2009-02-04T22:39:00.005+02:00

IMAGINEA A

IMAGINEA B

IMAGINEA C

Peisaje reuşite în lumină redusă

2009-01-25T16:14:00.004+02:00

Fie că fotografiaţi cu un aparat de fotografiat ori cu o cameră digitală, realizarea imaginilor în lumină redusă este o adevărată provocare. Până la urmă, aparatul de fotografiat funcţionează înregistrând cantitatea de lumină dintr-un cadru. Dacă lentilele nu sesizează destulă lumină, atunci, apar adevăratele probleme. Cred că fiecare fotograf, profesionist ori amator, s-a lovit, la început, de această problemă, în încercarea de a surprinde o imagine în semi-întuneric.
Cu siguranţă, o opţiune la care se poate apela este utilizarea flashului sau a unei surse de lumină auxiliare. Însă, în multe rânduri, adăugarea unei lumini artificiale nu este o soluţie viabilă. Fotografierea unui răsărit de lună pe Dunăre, de exemplu, nu este posibilă cu utilizarea unui flash ori a unei alte surse de lumină.
În aceste cazuri, puteţi ajuta aparatul de fotografiat să „străpungă” întunericul prin câteva metode:
· Măriţi setările ISO. Din nefericire, aşa cum am arătat într-un articol precedent, această metodă vine cu neajunsurile ei, constând în calitatea imaginii;
· Măriţi deschiderea diafragmei, prin selectarea unui număr f: mai mic, ce permite intrarea în aparat a unei cantităţi mai mari de lumină. Această opţiune schimbă însă câmpul de profunzime;
· Selectaţi un timp de expunere mai mic.

Peisaje reuşite în lumină redusă (CONTINUARE1)

2009-01-25T16:12:00.004+02:00

ISO 100

ISO 400

Peisaje reuşite în lumină redusă (CONTINUARE2)

2009-01-25T15:42:00.010+02:00

Ajustarea sensibilităţii luminii (ISO)
Pentru captarea unor imagini bune în condiţii de iluminare slabă, aparatele de fotografiat ori camerele foto digitale oferă posibilitatea ajustării variabilei ISO, ce schimbă astfel sensibilitatea luminii. Cu cât aparatul este mai performant, cu atât valoarea maximă ISO este mai ridicată. Când lucraţi cu un ISO mare, puteţi obţine o bună expunere cu mai puţină lumină. Cu o iluminare ridicată, creşterea sensibilităţii luminii vă permite să lucraţi cu o deschidere mai mică a diafragmei (o valoare ridicată a numărului f:) sau cu un timp de expunere mai rapid.
Creşterea sensibilităţii luminii vine, totuşi, cu un neajuns major. Cu cât majoraţi variabila ISO, cu atât creşte granulaţia fotografiei, un defect vizual ce arată ca şi cum cineva ar fi presărat nisip peste aceasta. Defectul poartă numele generic de zgomot de imagine (noise) (vezi fotografia realizată la ISO 400). Zgomotul de imagine este vizibil mai ales în zonele uniform colorate (cer, apă etc.).
Totuşi, trebuie precizat că, la o variabilă ISO scăzută, se pierde orice detaliu în umbre. Zonele care conţin, în realitate, amestecuri de gri închis şi negru vor fi surprinse de aparatul foto ca un singur ton de negru. (vezi fotografia realizată la ISO 100)
Nu trebuie să uitaţi, în momentul când doriţi să ajustaţi nivelul ISO, că, de obicei, aparatele de fotografiat sunt setate de fabricant pe Auto ISO. Deci, mai întâi, trebuie să dezactivaţi această opţiune din meniul aparatului şi, abia apoi, să specificaţi variabila ISO dorită. În special, camerele foto digitale, setate pe Auto ISO, nu vă informează despre schimbările pe care acestea le execută, în funcţie de condiţiile de iluminare. Iar această variabilă are un impact major asupra expunerii şi asupra calităţii imaginii pentru a fi lăsat la voia întâmplării - în acest caz, la voia setărilor automate. Este de preferat, deci, să anulaţi setarea auto ISO.
Citiţi cu atenţie manualul aparatului foto pentru a vedea dacă acesta are, în meniul său, opţiunea de reducere a zgomotului de imagine. Acesta este un program inclus în aparat care şterge automat orice zgomot major, în timpul salvării fotografiei în cardul sau memoria aparatului. În mod normal, reducerea zgomotului se face doar la viteze foarte mici de expunere, iar aplicarea sa măreşte timpul de salvare a fotografiei. Cu toate acestea, este un element pe care este bine să îl aveţi activat. (noise-reduction on)
Atenţie: Dacă fotografiaţi în lumină foarte redusă, nu veţi reuşi să surprindeţi o imagine bună cu o variabilă ISO mică, chiar dacă deschideţi diafragma la maximum şi utilizaţi cel mai mic timp de expunere.

Iluminarea în close-up

2009-01-24T13:39:00.004+02:00

În close-up, iluminarea subiectului poate fi o adevărată provocare chiar şi pentru fotografii profesionişti. Câteva sfaturi vă pot ajuta în realizarea unor fotografii close-up reuşite:

· Poziţionaţi aparatul de fotografiat în aşa fel încât sursa de lumină să fie în faţa dumneavoastră. Altfel, aparatul poate arunca umbre nedorite pe subiect sau poate bloca lumina (ori amândouă variantele);
· Utilizarea flashului aparatului nu va produce rezultate satisfăcătoare. De la distanţă mică, flashul ce este inclus aparatului dumneavoastră va lumina o parte a subiectului mult prea intens, fenomen ce este cunoscut sub denumirea generică de ardere. Astfel, veţi obţine o fotografie în care jumătate de subiect nu va fi luminat corespunzător, iar cealaltă jumătate va fi arsă;
· Puteţi apela la unităţi de flash speciale pentru fotografia macro. Preţul acestora variază în funcţie de model, de putere etc.

Pont: Dacă aveţi un aparat de fotografiat care are, în setările sale, posibilitatea de a reduce/creşte expunerea flashului (flash exposure compensation sau flash EV), puteţi realiza un close-up doar cu ajutorul flashului aparatului. Această setare vă ajută să creşteţi sau să coborâţi valorile intensităţii flashului. De exemplu, reducând flash EV cu -2.0 puteţi scăpa de efectul de ardere (ce apărea la setările standard ale flashului), lumina aruncată de acesta fiind optimă pentru un close-up.
În cazul în care aparatul dumneavoastră nu este prevăzut cu setări flash EV, puteţi reduce impactul luminii puternice ale flashului prin aşezarea unui plastic alb sau un material textil mai subţire peste lampa acestuia.

Realizarea unui portret cu ajutorul luminii reflectate

2009-01-19T16:07:00.002+02:00

În realizarea unui portret, putem aranja sursa de lumină astfel încât aceasta să se reflecte de o suprafaţă de mari dimensiuni şi, de acolo, să ajungă pe subiectul ce urmează a fi fotografiat. Această tehnică face ca lumina surprinsă de aparatul de fotografiat să fie mai subtilă, adăugând portretului un plus de valoare. Este, de altfel, o bună metodă de a difuza lumina şi de a reduce umbrele profunde. Nu este necesar să aveţi un studio profesionist pentru a putea realiza acest lucru.

Realizarea unui portret cu ajutorul luminii reflectate (CONTINUARE1)

2009-01-19T16:06:00.001+02:00

Realizarea unui portret cu ajutorul luminii reflectate (CONTINUARE2)

2009-01-19T15:59:00.006+02:00

Pasul 1: Începeţi prin aranjarea cadrului în care urmează să realizaţi portretul, într-o cameră relativ mică, cu tavan jos sau cu un perete în imediata apropiere a locului în care va fi aşezat subiectul.

Pasul 2: Dacă utilizaţi o sursă de lumină, îndreptaţi-o către tavan sau către peretele din apropierea subiectului.

Pasul 3: Aşezaţi astfel sursa de lumină, încât aceasta să cadă pe suprafaţa respectivă (tavan, perete), iar, de acolo, pe subiectul pe care urmează să-l fotografiaţi.

Pasul 4: Dacă nu utilizaţi o altă sursă de lumină, ci doar un flash, poziţionaţi-l către tavan, astfel încât lumina flashului să reflecte din tavan către subiect.

Pasul 5: Veţi observa că lumina reflectată de către suprafaţa respectivă pe model va fi mai fină şi mai ambientală. Aceasta va da un aspect mai natural portretului, punând în valoare textura pielii mult mai bine decât dacă lumina ar fi căzut direct pe subiect.

Atenţie: Dacă folosiţi şi o sursă de lumină şi flash, acesta din urmă trebuie să fie îndreptat doar spre tavan; dacă îl îndreptaţi către suprafaţă, alături de sursa de lumină, riscaţi ca lumina să fie prea puternică şi să lumineze subiectul doar pe o parte.
Dacă nu aveţi la dispoziţie un perete care să vă ajute, puteţi aşeza o bucată de poliester alb sau o blendă reflectoare.

Realizati singuri o blenda reflectoare

2009-01-18T00:44:00.005+02:00

Expunerea este una dintre cele mai importante elemente ale fotografiei, iar folosirea unei suprafeţe de reflexie (blendă reflectoare) este o cale uşoară de a lumina corespunzător modelul fără apariţia umbrelor nedorite.
Blendele reflectoare profesionale sunt disponibile, dar pot avea preţuri prohibitive pentru un fotograf amator. Din fericire, confecţionarea acestora este destul de simplă, având la dispoziţie materiale ce se găsesc cu uşurinţă pe piaţă.

Pasul 1: Cumpăraţi o bucată de poliester, de genul acelor piese care se folosesc la izolaţii. De preferat ca bucata să fie mare, pentru ca, ulterior, să poată fi tăiată din aceasta suprafaţa de care aveţi nevoie. Grosimea nu are importanţă, însă, trebuie avut în vedere că poliesterul se poate rupe cu uşurinţă.

Pasul 2: Tăiaţi din bucata de poliester mărimea de care aveţi nevoie, cu ajutorul unui cutter. Alegeţi o bucată mai mică pentru o reflectare mai intensă a luminii, pe o suprafaţă mai mică, sau, după caz, alegeţi o piesă mai mare, dacă realizaţi fotografii la o scară mai mare.

Pasul 3: Desfăşuraţi un sul de folie de aluminiu (staniol) destul de lung pentru a putea acoperi placa de poliester, plus încă cel puţin 5 cm pentru fiecare latură. Dacă folia de aluminiu nu este îndeajuns de lată pentru a putea acoperi în totalitate placa de poliester, aplicaţi două sau mai multe fâşii de staniol, suprapunându-le maximum 2 cm.

Pasul 4: Încreţiţi folia de staniol ce urmează să o ataşaţi pe tabla de poliester, apoi, încet, îndreptaţi-o din nou. Suprafaţa de aluminiu care prezintă cute difuzează şi atenuează lumina reflectată de către blendă către subiect.

Pasul 5: Aşezaţi folia de aluminiu pe placă şi pe marginile acesteia. Lipiţi aceste margini pe spatele plăcii, cu bandă adezivă. Utilizaţi o bandă adezivă colorată, pentru a o putea dezlipi cu uşurinţă în momentul când doriţi să schimbaţi folia de staniol.

Pasul 6: Sprijiniţi blenda reflectoare de un perete sau de un scaun şi orientaţi-o către subiect, asigurându-vă că aţi captat lumina necesară eliminării umbrelor nedorite. Dacă doriţi un efect deosebit, înlocuiţi folia de aluminiu argintiu metalizat cu una aurie, care poate da fotografiei un aspect diferit.

Sfat: În cazul în care aveţi un parasolar de aluminiu pentru bordul maşinii dumneavoastră, îl puteţi folosi cu uşurinţă, ori puteţi cumpăra unul, în locul unei blende scumpe. Efectul va fi acelaşi, diferenţa fiind dată doar de preţ (un parasolar este maximum 50 de lei).

Realizati singuri o blenda reflectoare (CONTINUARE)

2009-01-18T00:39:00.003+02:00

Portretul indoor

2009-01-15T14:24:00.006+02:00

Acum, deja vă este cunoscută una dintre cele mai mari ironii în realizarea portretelor remarcabile: trebuie să folosiţi flashul când fotografiaţi afară. Ghiciţi care este marele secret al portretului indoor? Da, aşa este, în fotografia de interior, nu trebuie să folosiţi flashul! Unele dintre cele mai artistice portrete au folosit nu mai mult decât o fereastră deschisă şi o simplă suprafaţă de reflexie.
Inconvenientul în folosirea flashului la fotografia de interior este acela că lumina va fi prea intensă şi va crea o imagine cu mult contrast. În fotografia realizată în aceste condiţii, vor exista iluminări intense şi umbre nedorite.
Cu siguranţă, sunt momente când nu avem altă alternativă decât aceea de a folosi flashul în interior. Pentru un fotograf fără mari pretenţii, această tehnică este destul de convenabilă. Însă când dorim realizarea unui portret artistic în lumina caldă a ferestrei, utilizarea flashului nu mai este o opţiune.
Mai întâi, aparatul foto trebuie aşezat pe un trepied, pentru a nu exista riscul mişcării acestuia în timpul expunerii de lungă durată (datorată luminii slabe) şi, în dreapta şi stânga modelului, vor fi aşezate suprafeţe de reflexie, pentru a minimaliza umbrele adânci ce se formează.

Pasul 1: Poziţionaţi modelul aproape de o fereastră deschisă şi studiaţi cu atenţie cadrul. Totul va ţine de percepţia vizuală, deoarece ochii voştri vor „citi” lumina puţin diferit decât aparatul foto; în special, în zonele de umbră, veţi vedea detalii de contrast pe care aparatul nu le va surprinde. De aceea aveţi nevoie de o suprafaţă de reflexie care va respinge puţină lumină înspre zonele de umbră.
Aşezaţi suprafaţa de reflexie opus ferestrei şi căutaţi poziţia convenabilă pentru a trimite lumina reflectată de suprafaţă în zonele întunecate ale modelului. Aceasta vă va ajuta să umpleţi zonele de umbră şi să vedeţi astfel detalii ascunse până acum.

Pasul 2: Postaţi aparatul pe un trepied şi porniţi-l. Căutaţi unghiul acceptabil de surprindere a fotografiei fie prin vizorul aparatului de fotografiat, fie prin monitorul LCD al camerei digitale. Dacă zona de umbră este prea întunecată, puteţi adăuga o altă suprafaţă de reflexie. Amintiţi-i modelului să stea nemişcat în timpul realizării fotografiei, deoarece veţi utiliza un timp de expunere care este mai mic decât 1/15 de secundă.
Puteţi creşte sensibilitatea aparatului prin creşterea vitezei ISO* la 200, dar nu trebuie să mergeţi mai departe, deoarece veţi degrada calitatea imaginii prea mult pentru acest tip de fotografie.
Odată ce aţi aplicat aceste variabile, întoarceţi-vă la latura artistică şi lucraţi la compoziţia cadrului. Încercaţi să faceţi ca toate elementele din fotografie să lucreze împreună şi lăsaţi dulcea lumină naturală să facă restul.

Pont: puteţi crea portrete în stilul Rembrandt fotografiind modelul cu doar jumătate de faţă în lumina ferestrei.
Util: puteţi realiza o suprafaţă de reflexie dintr-un suport de carton sau poliester, pe care lipiţi o folie de staniol, albă, sau, după caz, galbenă (pentru efecte deosebite) sau vopsite cu spray argintiu metalic. (aceasta va face obiectul unui articol viitor)
* ISO
În fotografie, numărul ISO este un indicator al sensibilităţii senzorului sau al filmului, unde un număr mai mare înseamnă o sensibilitate mai mare. Valorile ISO uzuale sunt de la ISO 100 la ISO 1600.

Portretul outdoor

2009-01-13T23:10:00.003+02:00

Pentru un portret outdoor, nu este nevoie de lumini adiţionale, decoruri somptuoase sau de trepied, aşa cum folosesc fotografii profesionişti ce lucrează într-un studio. Tot ce aveţi nevoie este un subiect, o locaţie interesantă şi aparatul de fotografiat sau camera digitală.
Mai întâi, trebuie să ţineţi cont de două reguli magice care pot transforma un simplu cadru într-un remarcabil portret outdoor:

Apropiaţi-vă de subiect
Cu cât fotografiaţi mai de aproape, cu atât mai mare va fi impactul pe care portretul realizat îl va avea asupra privitorilor. Folosiţi zoomul aparatului sau apropiaţi-vă de subiect, pentru a crea imagini cât mai sugestive. Odată ce v-aţi apropiat şi aţi realizat o serie de imagini, veniţi şi mai aproape şi fotografiaţi din nou.

Utilizaţi lumina de umplere
Folosirea flashului în fotografia outdoor este un truc pe care fotografii profesionişti îl aplică de ani buni. Dacă doriţi cu adevărat să puneţi în valoare subiectul, atunci poziţionaţi-l în umbră (de exemplu, sub un copac), având grijă ca, în spatele acestuia, la distanţă, să existe un fundal remarcabil. Apoi, porniţi flashul ca lumină de umplere şi asiguraţi-vă că distanţa între subiect şi aparatul de fotografiat este cuprinsă în cei 3 metri necesari flashului să ajungă la subiect. Fotografia va fi, în acest fel, una de excepţie.

Atenţie: evitaţi pe cât posibil fundalurile aglomerate, cu multe culori vii, care pot distrage atenţia de la compoziţia portretului realizat!
Pont: puteţi poziţiona subiectul, astfel încât soarele să-i cadă în spate, puţin lateral. Astfel, veţi obţine un joc de lumini deosebit în părul modelului, care va da portretului un efect unic. Nu uitaţi însă să folosiţi lumina de umplere a flashului, altfel chipul subiectului va fi subexpus*.
*Subexpunere
Greşeală de expunere care produce dispariţia detaliilor în umbre, cauzată de utilizarea unui timp de expunere prea mic, a unei diafragme prea închise sau a unei sensibilităţi ISO prea mici pentru nivelul de iluminare al subiectului fotografiat.

Sfaturi pentru un portret reusit

2009-01-12T16:31:00.005+02:00

Lumina
De obicei, nu ne gândim prea mult la iluminare când avem de fotografiat un subiect care este grăbit sau nu cooperează cu fotograful. Lumina folosită, însă, ajută cel mai mult la redarea unei imagini de bună calitate. Dacă subiectul este în aer liber, ştim cu toţii zicala: "cu soarele în spate". Dar asta nu ajută prea mult subiectul, care, în mod sigur, o sa închidă ochii din cauza luminii directe prea puternice. Soluţia este de a ruga subiectul să nu priveasca direct în soare şi să compensăm umbrele apărute pe faţă cu un flash. În interior, se aşeaza subiectul aproape de fereastră şi se foloseşte lumina difuză de afară.

Unghiul de fotografiere
Alege un unghi care favorizează subiectul. Aparatul trebuie să fie la nivelul ochilor subiectului, dar dacă vrem să "ascundem" nişte imperfecţiuni, putem să schimbăm unghiul.
Încadrează cât mai mult subiectul: eliminând elementele neesenţiale din imagine, ajută la accentuarea subiectului. Vino aproape de subiect, încadrează de la mijloc în sus, foloseşte un teleobiectiv sau zoom tele.

Încadrarea
Eliminând elementele neesenţiale din imagine, ajută la accentuarea subiectului. Vino aproape de subiect, încadrează de la mijloc în sus, foloseşte un tele obiectiv sau zoom tele.