Modul prioritate de diafragmă (A sau Av)

Astăzi, vom examina împreună unul dintre modurile de fotografiere pe care îl regăsim la marea majoritate a aparatelor digitale: modul A sau Av – modul prioritate de diafragmă.

Acest mod vă va ajuta să vă îndepărtaţi, încet, dar sigur, de setările automate ale camerei voastre.

De fiecare dată când utilizaţi modurile automate ale aparatului vostru, lăsaţi camera să decidă parametrii pentru o fotografie reuşită. Nu e nimic în neregulă cu aceasta, doar că, în anumite momente, aşa numita fotografie reuşită pe care aparatul vostru o creează nu este ceea ce doriţi. Ca să puteţi schimba acest lucru, trebuie să aveţi control asupra acestor parametrii.

Aici vă ajută modul prioritate de diafragmă (A sau Av).

Mai întâi, să vedem, în cel mai simplu mod cu putinţă, ce este diafragma. Dacă vă uitaţi cu atenţie în interiorul obiectivului vostru, puteţi vedea un orificiu. Acest orificiu poate fi micşorat sau mărit, lucru ce se realizează cu ajutorul diafragmei. Deschiderea diafragmei este măsurată cu ajutorul indicelui f. Atenţie! De regulă, acest număr cauzează confuzie în rândul fotografilor aflaţi la început de drum. Cu cât indicele f este mai mic (f număr mic – de exemplu, f/1.4) cu atât deschiderea diafragmei este mai mare, deci, mai multă lumină pătrunde în obiectiv. Şi viceversa: f/22 înseamnă o deschidere mică a diafragmei, deci, mai puţină lumină pătrunde în obiectiv. Pentru detalii tehnice despre diafragmă, click aici.

Aşadar, primul pas este să fixaţi modul prioritate de diafragmă A sau Av pe discul de selecţie al aparatului vostru. În acest mod, veţi controla deschiderea diafragmei, în timp ce aparatul va alege timpul de expunere optim.

Cu ce vă ajută modul prioritate de diafragmă? Acesta are un rol hotărâtor asupra profunzimei de câmp.

Profunzimea de camp poate fi definita ca zona dinaintea si din spatele planului pentru care s-a facut focusul, zona in cuprinsul careia toate obiectele sunt reprezentate clar in fotografie. (mai multe detalii despre profunzimea de camp puteţi găsi aici)

Cu cât deschiderea diafragmei este mai mare (f număr mic), cu atât mai şters este fundalul din jurul subiectului. De regulă, deschiderea mare a diafragmei este folosită în fotografia de portret, pentru a estompa fundalul din spatele şi din jurul subiectului. În schimb, dacă folosiţi o deschidere mare a diafragmei în fotografierea unui peisaj, atunci, veţi obţine o fotografie în care obiectele din apropiere sunt clare, iar cele din plan îndepărtat sunt estompate. Or, nu este ceea ce ne dorim. Pentru peisaj, se va folosi o deschidere a diafragmei mică (f număr mare), pentru ca profunzimea de câmp să fie cât mai clară şi toate obiectele din cadru să poată fi vizibile. Însă, cu cât măriţi indicele f/, mai exact, cu cât închideţi diafragma, cu atât timpul de expunere va fi mai lent. Acest factor se poate traduce în fotografie prin imagini mişcate, dacă realizaţi cadrul „din mână”, fără să folosiţi un trepied. Deci, atenţie la alegerea indicelui f/ pentru a nu obliga aparatul să vă calculeze un timp de expunere prea lent (ca exemplu, la o deschidere a diafragmei f/22, timpul poate fi de 1/5 secunde).

Utilizarea creativă a spaţiului negativ

Spaţiul negativ este zona dintre şi din jurul subiectului unei fotografii. Se foloseşte pentru a da valoare formelor şi dimensiunilor subiectului şi pentru a produce imagini cât mai bine compuse. Numit şi spaţiul alb, spaţiul negativ este un concept ce este folosit în artă, în design, arhitectură, sculptură. Este extrem de util în fotografie, putând transforma un cadru obişnuit într-unul remarcabil.

Din păcate, acest lucru este folosit şi înţeles de foarte puţini fotografi, dar, cu puţină practică, spaţiul negativ vă poate ajuta să priviţi fotografiile voastre într-un mod nou, transformând compoziţia cadrului şi producând rezultate impresionante.

Prin urmare, spaţiul negativ este zona ce înconjoară subiectul fotografiei voastre, subiect ce se poate numi spaţiu pozitiv. Deşi pare abstractă, această definiţie subliniaza ideea că spaţiul negativ pune accentul pe obiectul principal dintr-o fotografie, facând ca ochii privitorului să alunece spre acesta. Mai precis, lasă privitorul să-şi odihnească ochii înainte de a observa subiectul din cadrul vostru, pregătindu-l pentru o cât mai bună înţelegere a compoziţiei fotografiei. Atunci când este utilizat în mod corespunzător, spaţiul negativ oferă un echilibru natural împotriva spaţiului pozitiv din cadru. Obţinerea acestui echilibru poate fi destul de dificilă, dar este ceva ce veţi obţine cu puţin timp şi multă practică.

Cheia este să ignoraţi obiectele dintr-un cadru ce urmează a fi fotografiat şi să vă concentraţi asupra breşelor dintre şi din jurul subiectului. Asta vă va forţa să acordaţi mai multă atenţie compoziţiei şi să vedeţi mai exact formele şi mărimile. Astfel, când încadraţi fotografia, ajustaţi compoziţia, astfel încât spaţiul negativ şi cel pozitiv din cadru să fie bine echilibrate. Fiţi generoşi cu cantitatea de spaţiu gol lăsat şi nu vă simţiţi obligat de a înghesui câte ceva interesant în fiecare centimetru pătrat al cadrului.

Odată ce veţi reuşi să stăpâniţi utilizarea eficientă a spaţiului negativ, veţi descoperi cât de mult acesta poate să facă diferenţa dintre un cadru normal şi unul remarcabil.

Ce este histograma?

Histograma este un grafic ce arată numărul de pixeli la fiecare nivel de luminozitate dintr-un cadru, cu pixelii cei mai întunecaţi în partea stângă şi cu cei mai luminoşi în partea dreaptă. Numărul de pixeli din cadrul respectiv este reprezentat pe înălţimea barei verticale. Cu cât bara este mai înaltă, cu atât mai mulţi pixeli sunt în nivelul de luminozitate. Cu alte cuvinte, histograma reprezintă intensitatea luminozităţii pe orizontală şi cantitatea acesteia pe verticală.

În fotografia digitală, histograma este un instrument foarte important. Pentru cei ce încă nu folosesc această opţiune, vă recomandăm să consultaţi manualul de utilizare al aparatului vostru de fotografiat şi de a activa afişarea histogramei odată cu fiecare cadru realizat.

De asemenea, histograma poate fi observată şi încărcând fotografia în Adobe Photoshop: Windows – Histogram sau Image – Histogram.

Histograma diferă de la cadru la cadru. Nu se poate spune cu certitudine care histogramă este perfectă, dar, analizând aspectul curbei, se poate determina amploarea detaliilor în umbre (în partea stângă a graficului), la nivelul gri-mijlociu (în mijloc) şi în lumini (în partea dreaptă). Mai precis, dacă liniile histogramei se aglomerează în partea stângă a graficului, atunci, aceasta înseamnă că fotografia este subexpusă (întunecată), aşa cum vedem în prima imagine. Dacă graficul este aglomerat în partea dreaptă, atunci, cadrul este supraexpus (prea luminos), aşa cum se vede în imaginea a doua.

Aşadar, având activă opţiunea de afişare a histogramei odată cu vizionarea fotografiei pe display, este simplu să observaţi dacă fotografia pe care aţi realizat-o este subexpusă sau supraexpusă. De asemenea, aparatele foto DSLR au opţiunea de a vă semnala aceasta şi printr-o licărire a zonelor incorect expuse (vezi imaginea a treia).

Dinamismul liniilor dintr-un cadru

Aşa cum menţionam într-un articol anterior, liniile dintr-un cadru au o importanţă deosebită. În acest articol, vă propun să urmărim împreună, luând ca exemplu una dintre cele mai votate fotografii pe care le-am realizat, ce anume face acest cadru plăcut privitorului.

Privind cu atenţie, veţi observa că fotografia este alcătuită din linii şi curbe, care ghidează privitorul către subiect. Poziţia de fotografiere, înaltă, accentuează linia principală. Textura zidului din stânga (1) funcţionează ca prim-plan, forţând privitorul să urmeze linia acestuia. Mozaicul din dreapta, alcătuit din curbe, alunecă privirea către subiect (2). Cadrul are două culori şi contraste clare - oceanul (3) şi mozaicul (4), ce cuprind subiectul.

Nu uitaţi: dacă aţi identificat liniile cadrului, poziţionaţi-le corect, pentru a sublinia ceea ce doriţi să arătaţi în fotografia voastră.