Balansul de alb

Vi s-a întâmplat să fotografiaţi un peisaj anume, iar imaginea captată de aparatul dumneavoastră să prezinte culori destul de diferite de cele reale? Ori, un cadru realizat indoor, folosind ca surse alternative de iluminare becurile din încăperea respectivă, să aibă nuanţe nenaturale, palide? Toate aceste probleme ţin de balansul de alb şi pot fi evitate cu mare uşurinţă, fără a fi nevoie să intrăm în detalii tehnice complexe.
Aparatele de fotografiat, fie ele reflex, fie camere foto digitale, întâmpină, uneori, probleme legate de echilibrul culorilor. Aceasta se traduce prin realizarea, în anumite condiţii de luminozitate, a unor imagini ce prezintă culori diferite de ceea ce vedem cu ochiul liber. De cele mai multe ori, în aceste situaţii, caracteristica de balans de alb (white balance) cu care sunt dotate acestea ajută la reducerea problemelor apărute.
Balansul de alb permite utilizatorului să configureze punctul de alb al unui aparat de fotografiat. Scopul punctului de alb este de a determina senzorul aparatului să citească culoarea pe care aţi desemnat-o ca fiind albul pur. În momentul când aţi setat aparatul să recunoască albul pe care l-aţi indicat, el pleacă de la acest parametru în viitoarele cadre realizate. Astfel, aparatul foto nu va avea ulterior probleme datorate culorilor, evitându-se tonurile nefireşti ale pielii sau nuanţele stranii într-o fotografie.
Trebuie subliniat că, cel mai adesea, camerele foto digitale pot să compenseze culoarea iluminării, depăşind astfel condiţiile de iluminare precare. Însă, uneori, sistemul de ajustare automată a balansului de alb este deficitar, datorită variaţiilor surselor de iluminare. În aceste situaţii, trebuie să configuraţi manual balansul de alb al aparatului de fotografiat.
Pentru a evita culorile şterse realizate într-o încăpere iluminată cu becuri fluorescente, îndreptaţi aparatul foto spre un obiect alb sau gri (cel mai adesea este utilizată o coală de hârtie) şi configuraţi balansul de alb. Paşii sunt următorii:
Pasul 1: Aşezaţi în faţa obiectivului, în lumina ce va fi folosită la realizarea fotografiei, un carton gri neutru sau alb (ori puteţi folosi un expodisc). Modificaţi valoarea expunerii selectată de aparatul foto. Când fotografiaţi în modul M (manual), utilizaţi afişajul electronic analogic de expunere pentru selectarea expunerii optime.
Pasul 2: Afişaţi meniul fotografiere şi selectaţi white balance – white balance preset -measure.
Pasul 3: La apariţia pe displayul aparatului foto a mesajului „take photo of white or gray object filling view-finder under lighting for shooting” (realizaţi fotografia obiectului alb sau gri ce acoperă suprafaţa vizorului cu iluminarea dorită) şi în momentul când afişajul informaţiilor despre balansul de alb de pe display va clipi, încadraţi obiectul de referinţă (cartonul alb sau gri ori coala de hârtie albă) până când acesta umple vizorul şi apăsaţi până la capăt butonul de declanşare.
Pasul 4: În cazul în care aparatul foto a reuşit să măsoare o valoare pentru balansul de alb, apare mesajul „Data acquired”. Balansul de alb se va seta automat pe valoare măsurată, iar imaginea realizată de dv. nu se va înregistra în cardul de memorie. Dacă apare mesajul „unable to measure preset white balance. Please try again” reveniţi la pasul 2 şi măsuraţi balansul de alb din nou.
Există şi opţiunea copierii balansului de alb după o imagine realizată. Se selectează white balance din meniul aparatului foto, apoi white balance preset – use photo.
Aparatul foto are câteva opţiuni de presetare. În meniul white balance (sau WB) veţi găsi:
Auto – opţiunea aceasta corectează automat balansul de alb. Este singurul parametru de balans de alb de care aveţi nevoie dacă fotografiaţi în exterior;
Daylight – Parametru lumină naturală, util la fotografiile în exterior;
Tungsten – În cazul în care fotografiaţi în interior la lumina unor becuri cu incandescenţă ce emit lumină galbenă, parametrul tungsten va compensa prin diminuarea culorii galben şi sporirea culorii albastre;
Fluorescent – se utilizează pentru a compensa emisia excesivă de culoare verde a tuburilor de lumină fluorescente.

În imagine, sunt reprezentate două cadre, primul, cu balans de alb deficitar şi al doilea, după configurarea acestuia la o valoare normală.
Notă: Setările de mai sus au fost specificate după meniul aparatelor de fotografiat Nikon. Pentru alte tipuri, aceste setări pot diferi. Consultaţi manualul aparatului dv. de fotografiat.

Portretul urban (partea a II-a)

În principiu, vă puteţi gândi că veţi avea nevoie de flash pentru absolut necesara lumină de umplere, dar, cum am menţionat în articolul precedent, un flash suplimentar ar îngreuna aparatul. În plus, folosirea lămpii încorporate poate distrage atenţia subiecţilor. De aceea, vă recomandăm să nu folosiţi flashul şi să încercaţi, pe cât posibil, să obţineţi rezultate satisfăcătoare cu lumina pe care o aveţi la dispoziţie.
Setarea ideală pentru un portret urban este pe programul A (Av la unele aparate), adică prioritate de diafragmă automată, în care puteţi alege valoarea diafragmei, în timp ce aparatul foto selectează viteza de obturator care va produce expunerea optimă.
Atenţie: valorile mici de diafragmă (f/ număr mare) măresc câmpul de profunzime, subiectul principal şi fundalul devenind clare. Valorile mari ale diafragmei (f/ număr mic) estompează detaliile fundalului.
De regulă, un timp de 1/125 sau mai mare este ideal pentru un portret de stradă, ţinând cont de faptul că fotografiaţi din mână. Subiecţii nu vor sta nemişcaţi ca într-un studio, astfel că, la un timp de 1/80 sau mai mic, există riscul ca fotografiile să fie mişcate. Pe cealaltă parte, un timp mai mare de 1/150 va îngheţa mişcarea.
Atenţie la fluctuaţiile de lumină, care vor apărea în funcţie de zonele în care vă aflaţi (de exemplu, lumina de stradă diferă de lumina unei alei lăturalnice, chiar dacă momentul zilei este acelaşi). Setaţi valoarea diafragmei în funcţie de aceste variaţii de lumină.
În privinţa valorii ISO, acelaşi Steve Paxton ne spune să nu ne temem de valori mari, chiar şi peste ISO 800, întrucât, cităm, „puţin zgomot digital, de regulă, măreşte senzaţia unui portret de stradă”. Pe bună dreptate: este mai uşor să aveţi de editat un zgomot de imagine, decât să observaţi că mai toate imaginile dv. sunt mişcate.
În privinţa luminii ajutătoare, asistentul sau prietenul care vă va însoţi vă poate fi de folos cu poziţionarea unei blende reflectoare (în cazul în care subiectul pe care urmează să-l fotografiaţi este dispus să participe la această şedinţă foto propriu-zisă). Blenda are darul de a vă ajuta, însă, poate speria subiecţii, care vor refuza astfel să vă pozeze, deşi, până la vederea acesteia, îşi dăduseră acordul de principiu. Ca să evitaţi acest lucru, gândiţi-vă că şi clădirile pot reflecta lumina, ajutându-vă în demersul dumneavoastră.
Atenţie la fundalurile aglomerate, care pot distrage atenţia privitorului de la subiect. În momentul când aţi observat o persoană care v-a atras atenţia, căutaţi cel mai bun unghi din care să o surprindeţi. Fiţi atenţi la lumină şi la detaliile din fundal, iar, dacă nu puteţi obţine un fundal aerisit, atunci, fotografiaţi de jos, postând aparatul la un unghi de 45 de grade faţă de subiect. Timpul este esenţial, întrucât atât răbdarea modelului, cât şi lumina depind de acesta. Cu cât mai repede găsiţi unghiul potrivit, cu atât mai bine.
Nu faceţi doar un cadru, ci fotografiaţi, din acelaşi unghi, cât mai multe cadre posibile, pentru a putea alege, apoi, cea mai reuşită imagine. De asemenea, surprindeţi subiectul din cât mai multe unghiuri posibile, pentru a creşte şansele unei fotografii remarcabile.
Pentru a face acest blog cât mai interactiv, vă rugăm să ne trimiteţi, pe adresa de email, cel mai reuşit portret urban pe care l-aţi realizat. Fotografiile selectate vor face subiectul unui articol viitor. Vă aşteptăm!

Portretul urban (partea I)

În cele ce urmează, vom încerca să învăţăm, împreună, cum putem crea o imagine artistică, cu real impact, doar prin simpla fotografiere a unor persoane interesante din oraşul în care locuim.
Înainte de toate, trebuie mai întâi să precizăm că fotografierea unui subiect ales la întâmplare, este, pe cât de interesantă, pe atât de periculoasă. Gândiţi-vă că aparatul pe care îl deţineţi costă foarte mult şi, de aceea, evitaţi pe cât posibil zonele izolate, iar, dacă sunteţi nevoiţi să ajungeţi într-o asemenea zonă, faceţi aceasta doar însoţiţi de un asistent sau de un prieten.
Steve Paxton, un fotograf a cărui pasiune este portretul urban, merge şi mai departe, spunând că e bine să aveţi la dv. un fluier pentru a putea atrage atenţia asupra dv. De asemenea, şi telefonul mobil, pentru a putea suna după ajutor. Aceste măsuri pot părea extreme, însă, după cum bine se spune, paza bună poate trece primejdia rea, aşa că încercaţi pe cât posibilul să evitaţi riscul.

Atenţie şi la persoanele pe care urmează să le fotografiaţi: evitaţi persoanele care sunt sub influenţa băuturilor alcoolice sau substanţelor halucinogene. O regulă care diminuează orice risc este să intraţi în contact cu persoanele cărora urmează să le realizaţi portretul, pentru a avea acceptul acestora şi, astfel, să eliminaţi şansa ca aceştia să vă ceară apoi explicaţii în legătură cu fotografierea lor. De altfel, totul ţine de interpretarea limbajului corpului subiectului (aici, Steve Paxton ne spune să evităm pe cât posibil persoanele ce au capul plecat sau pe aceia care evită contactul vizual cu dv.). Nu încercaţi, de asemenea, să invadaţi spaţiul personal al subiectului: menţineţi o distanţă minimă de 30 de cm. de acesta.
Aceste reguli de siguranţă pot părea desprinse dintr-o broşură editată de poliţia de proximitate, părându-vă poate off-topic. Însă, ele au o mare importanţă în realizarea portretelor urbane, pentru că, înainte de vă concentra atenţia pe elementele tehnice, trebuie să vă gândiţi la siguranţa dv. şi a aparatului de fotografiat.
De exemplu, în ziua realizării imaginii de mai sus, persoana din fotografie s-a apropiat de noi fără a îl observa (eu şi asistenta mea eram concentraţi în realizarea unui peisaj). Fiind sub influenţa alcoolului, omul ţinea morţiş să îi explicăm de ce îi „filmăm” casa (se referea, cred, la un tufiş din apropiere, întrucât nicio casă nu se afla în zonă). Cu greu şi cu o mare prezenţă de spirit am putut face ca ceea ce părea a se sfârşi rău pentru una dintre părţi să se transforme într-o plăcută şedinţă foto. Însă, lipsa noastră de atenţie ne-ar fi putut costa scump.
După aceste precizări ABSOLUT necesare, ajungem la întrebarea: ce aparatură este ideală pentru realizarea unui portret de stradă?

În primul rând, nu se merită să vă echipaţi aparatul cu un battery-grip suplimentar, având în vedere că lumina ideală este, ca şi la peisaj, doar dimineaţa şi seara (vezi Regula de aur în fotografierea unui peisaj). Cum acest interval de timp este destul de scurt, nu aveţi nevoie de un grip suplimentar, care vă va îngreuna aparatul foto şi nici de un flash suplimentar. Portretul urban se realizează „din mână”, aşa încât, este nevoie de un aparat cât mai uşor cu putinţă.
Pentru a putea să evitaţi invadarea spaţiului personal al subiecţilor, este de preferat un obiectiv telefoto, ce vă ajută să fotografiaţi de la distanţe mari; acesta vine însă cu dezavantajul unei diafragme mici, care va necesita un ISO ridicat şi, astfel, va apărea nedoritul zgomot de imagine. (va urma)

Aberaţii ale obiectivelor: reflexia parazită

Din nou, în urma unui email trimis de un bun prieten, cititor al blogului nostru, tratăm astăzi o problemă care ţine mai mult de domeniul fizicii, domeniu fără de care, de altfel, fotografia nu ar fi fost posibilă. Cităm:
„Am făcut câteva fotografii cu soarele în faţă şi doresc să ştiu ce reprezintă zona încercuită. Cred că este o reflexie a soarelui în lentilele obiectivului, dar nu sunt sigur. Cum se remediază fără intervenţia CS3-ului?”
După cum se observă şi în imaginea de mai sus, zona încercuită la care se referă cititorul nostru este o aberaţie a obiectivului aparatului de fotografiat. Mai precis, este vorba de un reflex parazit, care, pe lângă astigmatism, pe lângă distorsiunile „în pernă şi în butoi”, pe lângă dispersia cromatică, pe lângă curbura de câmp şi aberaţia de sfericitate, intră în componenţa aberaţiilor majore ale unui obiectiv.
Termenul de reflexie parazită este menţionat, de către specialiştii americani, sub denumirea de „ghosting”. Această aberaţie este, de fapt, un defect ce apare în timpul utilizării obiectivului aparatului de fotografiat. El se produce în momentul în care în câmpul fotografic se află o sursă puternică de lumină, în cazul cititorului nostru, soarele, aflat în faţa acestuia în momentul realizării imaginii (contre-jour). Reflexia parazită apare la nivelul interferenţelor aer-sticlă ale obiectivului, din cauza imperfecţiunilor apărute la tratamentul multistrat (acest tratament este foarte eficient, însă, apar mici fracţiuni de procent din reflexii ce scapă atenuării prin interferenţă). În momentul în care sursa de lumină este foarte puternică (soarele, în cazul nostru), fracţiunea de procent despre care am menţionat este amplificată, devenind astfel o sursă secundară de intensitate luminoasă. Ea va determina astfel apariţia unui şir de poligoane, de fapt, imaginea irisului diafragmei, de variate culori şi mărimi, sau un cerc de culori diferite, ale cărui margini pot ieşi în afara acestuia, sub forma unor raze.
Reflexul parazit apare doar când fotografiaţi cu o sursă puternică de lumină în faţă, iar, în momentul ce acesta a fost înregistrat de către aparatul dv. de fotografiat, nu puteţi să îl îndepărtaţi decât printr-o ulterioară editare a fotografiei.
În schimb, puteţi remedia problema, pe viitor, prin folosirea corectă a unui parasolar. Acesta trebuie să fie cât mai adânc montat pe obiectiv, bineînţeles, fără ca să intre în câmpul fotografic. De regulă, parasolarele sunt vopsite în negru, mat, care ajută astfel la evitarea unor situaţii de acest gen (de altfel, acesta este şi motivul pentru care suprafeţele de susţinere şi distanţare sunt vopsite în aceeaşi nuanţă menţionată).
Notă: Problema ridicată este mult mai complexă, însă, riscăm să intrăm în explicaţii din domeniul fizicii, domeniu ce nu face obiectul blogului nostru. În cazul unor nelămuriri, vă rog să le scrieţi pe adresa de email.

Probleme la focalizarea automată

Am primit, recent, un email în care un cititor al blogului a ridicat o problemă interesantă. Citez, cu permisiunea autorului:
“Mi-am cumpărat de curând un aparat DSLR (…) şi, pentru că până acum am folosit camere compacte, am întâmpinat câteva dificultăţi pe care mi-aş dori să le clarificaţi. (...)

Probabil nu sunt singurul care a avut asemenea probleme.
Folosesc focalizarea automată, însă, am observat că, dacă îndrept aparatul către cer, de exemplu, un cer fără nori, fără contrast etc. aparatul nu reuşeşte să focalizeze automat. În aceleaşi condiţii, o cameră digitală focalizează fără nicio problemă”.
Cu siguranţă, cititorul nostru nu este singurul care a întâmpinat o asemenea problemă la trecerea de la aparatul compact la un aparat SLR. Însă, dacă citiţi în manualul care v-a fost furnizat la cumpărarea aparatului dv., acolo sunt menţionate clar situaţiile în care aparatul nu poate să focalizeze pe setarea auto. Odată ce focalizarea se face pe baza diferenţei de contrast, cu siguranţă că aparatul nu va putea focaliza automat pe un cer fără nori, pe un perete văruit în aceeaşi nuanţă sau în alte cazuri, ce sunt prezentate, de altfel, şi în manualul despre care am menţionat. (vezi imaginea de mai sus - copyright Nikon)
Soluţia este foarte simplă:

În momentul în care vedeţi că aparatul nu poate focaliza şi, astfel, nu puteţi obţine treapta intermediară a declanşatorului, atunci, îndreptaţi obiectivul pe un subiect apropiat celui pe care îl doriţi şi apăsaţi pe jumătate butonul de declanşare pentru a începe focalizarea. Aceasta se va bloca automat la apariţia indicatorului de focalizare şi va rămâne blocat cât timp butonul de declanşare este apăsat pe jumătate.

(Focalizarea poate fi blocată, de asemenea, şi prin apăsarea butonului AE-L/AF-L cât timp butonul de declanşare este apăsat pe jumătate. Focalizarea va rămâne blocată, în acest caz, cât timp este apăsat butonul AE-L/AF-L, chiar dacă mai târziu vă îndepărtaţi degetul de pe butonul de declanşare).

Reveniţi, apoi, la subiectul dorit şi fotografiaţi. „Luând clarul” (cum se mai spune) pe un subiect apropiat celui pe care doriţi să-l fotografiaţi, vă va da posibilitatea de a putea executa fotografia. Altfel, nu veţi reuşi să surprindeţi imaginea decât în modul manual (mod pe care, de altfel, vi-l recomand). Dacă folosiţi un DSLR pe modul automat, atunci, veţi fi privat de anumite facilităţi pe care le-aţi putea alege (diafragmă, expunere, ISO ş.a.m.d.) şi care ar putea da fotografiei dv. un caracter aparte.

Umplerea cadrului într-un portret

În arta fotografică, se spune adesea că, dacă nu poţi realiza bine o scenă, atunci, trebuie să fotografiezi subiectul de aproape. Umplând cadrul cu subiectul fotografiat, centrul de interes al imaginii nu se poate confunda - deşi, tehnicile unei bune compoziţii fotografice, cum ar fi plasarea subiectului cheie într-un punct major de interes, se aplică în continuare.
Dacă găsiţi foarte dificil să fiţi inspirat într-o anumită scenă, atunci, un cadru mare, îndrăzneţ şi încrezător este cea mai sigură metodă să reuşiţi captarea unei imagini bune.
Apropiaţi-vă, apoi, apropiaţi-vă şi mai mult!
Într-un portret, folosiţi hainele subiectului pentru a echilibra cadrul cu chipul acestuia. Puteţi lăsa o mică sugestie de fundal, pentru a da şi mai mult impresia că subiectul domină întregul cadru.
De exemplu, în prima imagine (care este, în fapt, un crop al celei de a doua imagini), am folosit părul modelului pentru a-i evidenţia la maximum trăsăturile feţei, poziţia puţin aplecată a capului descriind două linii diagonale ce induc privitorul pe subiectul cheie al compoziţiei, şi anume, ochii modelului. Umplerea cadrului doar cu chipul subiectului ghidează privirea celui ce urmăreşte imaginea, fără ca aceasta să i se piardă în detalii inutile, cum se întâmplă în imaginea a doua, cadrul larg. Se observă că aici, în cea de a doua imagine, privitorul este distras de torţa din fundal (stânga sus), de paietele colorate ale bluzei etc., chipul modelului pierzându-şi astfel din greutate, prin distribuirea interesului în mai multe puncte. Or, la prima imagine, forma Z pe care ochiul privitorului o face involuntar la citirea unei fotografii, începe exact cu subiectul cheie, ochii modelului, trecând apoi la buzele acestuia, mesajul final fiind un interes major asupra chipului, exact rezultatul scontat.
Atenţie, însă: simpla apropiere a obiectivului de chipul unei persoane şi apăsarea declanşatorului nu garantează neapărat un bun rezultat. Pentru efecte surprinzătoare puteţi, de exemplu, focaliza subiectul cheie al cadrului (ochii, buzele etc.), lăsând defocalizat restul. Însă, cele mai bune rezultate le veţi avea decupând (crop) ceea ce vă interesează cu ajutorul unui program de editare. Aşa, veţi putea umple cadrul cu chipul subiectului oricât de mult doriţi, fără să existe riscul deformărilor trăsăturilor, ce ar putea surveni prin apropierea obiectivului de acesta.

Linii şi forme pentru un peisaj reuşit

Linie diagonală ce împarte cadrul, dând dinamism imaginii, alături de linii verticale

Linii orizontale, în combinaţie cu linii verticale, în stânga imaginii

Forme alcătuite din linii diagonale

Un fotograf ce urmează să surprindă un peisaj este bine să cunoască anumite trucuri, ce îl pot ajuta să-şi transforme imaginea într-o realizare magnifică.
Pentru asta, mai întâi, trebuie să va formaţi ochiul pentru a căuta liniile şi formele dintr-un cadru. Acestea sunt, după spusele specialiştilor, cărămizile fotografiei dumneavoastră. Fiecare dintre ele poate fi folosită pentru a transmite privitorului mesajul dorit. De exemplu, liniile orizontale sunt liniştitoare, liniile verticale, cum ar fi copacii ori clădirile înalte, conferă fotografiei dumneavoastră dinamism, în special când imaginea este surprinsă în format „portret”, ceea ce le sporeşte înălţimea. Însă, cele mai puternice dintre toate, sunt liniile diagonale. Acestea taie efectiv aria de vizibilitate şi ghidează privirea pe imagine. Ele pot crea o senzaţie de adâncime şi mişcare, dând viaţă unui cadru obişnuit.

Liniile orizontale
Cum am spus, acestea sunt cele mai relaxante linii, aducând fotografiei dumneavoastră o stare de linişte, de împăcare. Puteţi, spre exemplu, să fotografiaţi un apus în care să aveţi, pe fundal, o siluetă verticală a unei persoane, ce va da dinamism fotografiei, iar valurile, linia orizontului, norii, toate elementele orizontale, vor calma cadrul, imprimându-i personalitate.

Liniile verticale
Sunt linii puternice, dinamice. În combinaţie cu liniile orizontale, rezultatele sunt remarcabile. Când ne gândim la linii verticale în fotografierea unui peisaj, ne gândim la arbori, la clădiri ş.a. Dacă doriţi să subliniaţi şi mai mult înălţimea şi puterea acestora, încercaţi să fotografiaţi în format vertical (format „portret”). Puteţi, de asemenea, să daţi senzaţia că liniile verticale „răzbesc” în afara cadrului, dacă optaţi pentru formatul „peisaj”, trecând capetele liniilor verticale în afara imaginii.

Liniile diagonale
Cele mai interesante şi incitante din punct de vedere vizual. Acestea ghidează privirea pe imagine până la punctul de interes, pe calea cu cel mai mare dinamism (ca privitori, avem tendinţa de a „găsi” într-o imagine mai multe subiecte în timpul vizualizării unei fotografii). Cu siguranţă, feriţi-vă de a tăia imaginea, cu linia diagonală a peisajului dumneavoastră, dintr-un colţ în altul, exact în două părţi egale: aşa, se va pierde ghidarea pe care linia o poate sugera privirii. E mai interesant ca linia diagonală să pornească dintr-un capăt, să-şi continue drumul prin cadru, până în celălalt capăt, cu respectarea regulii de 1/3, de care am menţionat într-un articol precedent. (vezi prima imagine)

Forme

Cele mai active forme sunt cele ale liniilor diagonale. De exemplu, o formă de triunghi va fi cea mai bună „momeală” pentru ochiul privitorului.
Combinând formele circulare sau curbate, cu forme liniare, vom avea ca rezultat o tensiune dramatică a imaginii, ce se va traduce într-o fotografie artistică remarcabilă.

Regula de aur în fotografierea unui peisaj

Într-adevăr, există o regulă de aur şi în ceea ce priveşte peisajul, ce poate face diferenţa dintre o fotografie bună şi una extraordinară. Orice sfaturi privind încadrarea, iluminarea sau alte aspecte tehnice nu îşi au rostul, dacă nu urmaţi această regulă de bază în fotografierea unui peisaj.
Un peisagist poate să fotografieze doar în două momente ale zilei:
1. În zori
Puteţi fotografia un peisaj cu 10 până la 30 de minute înainte de răsărit, iar, după acesta, încă 30 de minute până la maximum o oră, în funcţie de anotimp şi de cât de intensă este luminozitatea.
2. În amurg
Din nou, puteţi fotografia un peisaj cu 15 până la 30 de minute înainte de apus, iar, după acesta, încă maximum 30 de minute (vezi prima imagine).

De ce doar aceste două perioade ale zilei? De unde şi până unde această regulă de aur?
Ei bine, aceste două perioade sunt singurele momente ale zilei când aveţi parte de o lumină blândă, caldă şi umbre delicate, fără contraste izbitoare, ce vor da peisajului dumneavoastră o luminozitate cu aspect profesional. Cu siguranţă, această regulă vă poate părea prea strictă şi veţi spune că se pot realiza peisaje superbe chiar şi în afara celor două perioade de timp (mai ales având la dispoziţie şi minunile editării digitale). Însă, dacă doriţi ca peisajul dumneavoastră să fie privit cu admiraţie de profesioniştii în materie, şi nu doar de prieteni, atunci, trebuie să respectaţi cu stricteţe regula de aur a peisajului.
În alte momente ale zilei, din afara celor ce constituie regula de aur a peisajului, lumina prea intensă va accentua neplăcut elementele secundare din decorul fotografiei, umbrele vor fi mult prea închise, unghiul de cădere a luminii va fi prea mare pentru un cadru reuşit. Pe cer, de asemenea, poate apărea un efect neplăcut de ardere, fotografia fiind subexpusă (vezi imaginea a doua, realizată la ora 14).